Am tot vrut să scriu ceva despre noi doi aşa – luminos, conclusiv, sintetic, isteţ şi chiar şi cu umor – cum scrie un om despre ceva care crede că s-a terminat.
Dar îmi veneau doar litere – de obicei consoane, rar silabe şi chiar mai rar cuvinte, aşa că am impresia că eu de fapt simt că nu s-a terminat. În fine.
Noi doi – ca toţi ăia siropoşi chiar dacă se dau postmod-cinic-urbani – credeam că avem nişte vorbe ultraspeciale şi gigacodate
şi ne ziceam ritualic „ne mai vedem o dată şi o dată. O dată şi încă o dată” –
mă rog, nu mai reţin exact cum formulam şi nu ziceam doar cu „ne vedem”, mă înţelegeţi.
Dar da, da, atât eram de cheesy încât ne credeam unici că ziceam „o dată” despărţit
în loc de, desigur, „odată şi-odată”,
care ştie orice copil f f mic şi educat că înseamnă
„habar nu avem când, cândva, nu curând, nici foarte sigur, probabil niciodată”.
Iar noi credeam că nu va fi cazul nostru, ăla cu „niciodată”.
Sau poate era un text servit în diverse amoruri anterioare.
N-am idee
Ei bine, toată porcăria asta patetică de mai sus e pusă ca să spun că,
dacă m-aş fi decantat pe dinăuntru din noiembrie încoace – sau poate mai recent,
poate asta aş fi scris:
„Minden történt, és aztán újra minden,
könyököltünk a párkányon mint házasok
de délelőtt volt, és a szemközt lakók
ilyenkor a városban dolgoznak rendszerint;
Hiába történt minden, és aztán újra minden”.
(Kemény István, Egy kudarc megszépítve)
„S-a întâmplat totul și apoi încă o dată totul,
stăteam rezemați de pervaz ca un cuplu căsătorit
dar era înainte de prânz și cei din casa de vizavi
la ora asta de obicei lucrează în oraș;
degeaba s-au întâmplat toate și apoi încă o dată toate.”
(trad. Andrei Dósa)
Lectia despre cerc 