Prinşi în fragrant

Miros de parfum unisex şi ţigări
în sticle de plastic.
pe ici, pe colo un iz de big tasty,
cu ceapă, sos dublu şi mosc
ce aleargă de nebun
din cicatricile tale,
din părul total aiurea,
din felul în care te întorci
cu tot corpul
spre mine.

Miros cu mari emoţii
exact cum îţi vei întinde palma
să-mi cuprinzi tot obrazul
şi să nu mai vreau să mă mişc după aceea
nici cât să scarpin
o pişcătură aproape fatală
de paianjen care citeşte gânduri.

Miros puţin din privirea ta “puzzling”.
Cică e bine aşa,
cu mister.
Dar când imi miroşi zâmbetul
ştii deja
c-o să îmi car bretelele ca pe-o trenă
de mireasă verde
cu părul padure-scurt.

Miros că trebuie să pleci
şi că eu pot să mai stau
dacă vreau să stau
undeva unde tu nu mai eşti.
Şi, de fapt, de ce-ai mai fi?
oricum porţi mirosul meu
cu tine
deci poţi să pleci.

Dar eu am rămas.
Mirosind a tine.

*regăsită prin foldere mai vechi, semn că ar fi cazul să fac curăţenie nu numai prin casă.

Decădere de calciu

Îmi număram oasele cu drag
Le atingeam de parcă erau din fildeşul
clapelor de pian
pe care tu cântai zilnic
dureros de zgomotos
jignitor de fals
deranjant de agresiv
şi atât de haotic
de-mi venea rău
şi nici nu mai eram în stare să-ţi zic
un lucru pe care l-am repetat de când te ştiu:
ai grijă că-n viaţă,
dacă n-ai partitură
sau, se poate şi-asta!, n-o ştii citi
e nevoie
de un talent
rar de tot
să poţi trăi după ureche.

E vremea

spuneau cei mai intelepti decat noi.

E vremea

sa intelegi ca nu conteaza nici timpul, nici distanta.

doar viteza. paradoxal.

Viteza

cu care bate vantul azi, ca intr-o mini-apocalipsa urbana,

grabita si superficiala.

nici nu stii dinspre ce punct

spre ce punct

cardinal

fiindca oricum niciodata n-ai stiut sa citesti ca lumea in muschi.

si nimeni nu a avut timp

sa-ti ia cadou vreo busola

macar de Valentine’s day, cand oricum esti dezorientat.

si niciun antiradar

care sa-ti piuie in urechi

cand habar n-ai ca mergi prea repede.

Sa-ti spuna, cu voce de robot cretin:

“Ai grija

ca te-ndepartezi”.

Niciodata nu

Noi niciodata nu

ne-am plimbat prin Barcelona
ne-am plimbat de mana cand ea ne putea vedea
ne-am plimbat prin casa noastra, ca era prea meschina
ne-am plimbat decat inspre nicaieri.

ne-am promis decat lucruri de care nu ne-am tinut
ne-am promis altceva decat o sinceritate omorata cu gratie
ne-am promis ca o sa avem o casa, o curte, un catzel, dar nici nu
ne-am promis ca nu ne vom mai iubi. asa cum am facut.

eu niciodata nu

te-am oprit cand nu stiai care ti-e sufletul si care ti-e trupul
te-am oprit cand iti pierdeai echilibrul pe sarma nehotararii-trademarkul tau
te-am oprit in ziua in care i-ai spus ei “te iubesc”
te-am oprit dupa luni si luni si luni in care serveam lacrimi la micul dejun
te-am oprit sa ma iubesti asa cum faci o singura data in viata.

tu niciodata nu

m-ai mangaiat ca si cum as fi singurul aer pe care il respiri, si nu o femeie frumoasa
m-ai mangaiat dimineata, cand oricum nu ma sarutai
m-ai mangaiat sa-mi arunci naibii tristetea la gunoi
m-ai mangaiat cu vorbe, pentru ca ai crezut in ele doar cand ti-au folosit la pledoaria apararii.

tu niciodata nu

mi-ai zis hai sa avem ferestre cu cinci metri deasupra pamantului
mi-ai zis hai sa mergem la strand sau la o plimbare prin parc
mi-ai zis hai sa traim toata viata impreuna
mi-ai zis hai, hai fii mama copiilor mei
mi-ai zis hai, hai nu ma parasi niciodata. niciodata nu.

NOTA: Aceasta nu este o poezie, nu este un poem, nu este decat o insiruire saltareatza de cuvinte care arata o particica din ce continea pestele de sticla al viitorului, niciodata implinit.

Monstrii inimii nasc nesomn

Cat si mai ales ce dintr-o despartire – de cineva pe care ai crezut ca il iubesti irepetabil si la apogeul miocardului – naste ura, ce altceva de acolo naste dezamagire, ce duce la iritare si frustrare, ce creste tristetea, ce iti face lacrimile sa curga la micul dejun cu caise, la cafeaua cu lapte acrit si la un serial pentru tineri tampiti?

Sentimentele negative “active” (ura, ciuda, frustrare) sunt date sau amplificate de pocinogul care a dus la despartire, cu alte cuvinte “porcu dracului/scroafa pamantului, care a facut asta si asta, cum a putut vai vai vai, si efectiv mi-a frant inima (si care sa nu mai iubeasca veci si care sa aiba 7 ani de ghinion si care etc samd)”. Asta-i una. O drama despre care o sa povestim intr-un text viitor.

Dar ce doare mai tare si mai tare si mai tare in toata povestea poate nu e asta. Poate, zic. E faptul ca, odata grozavia consumata, omul acela ti-a facut tzandari toata fericirea pe care ai proiectat-o in capul si sufletul tau. Fericire care doar cu, numai cu, exclusiv cu “porcul” poate exista (vom vedea, mai jos, ca la un moment dat nu iti va mai fi atata de clara unicitatea). Am discutat cu prietena mea Iza despre aceste lucruri esentiale pentru omenire si una dintre concluziile geniale si triste la care am ajuns este chiar asta: inima ti-e franjuri pentru ca s-a spart in mii de cioburi peshtele de sticla de pe televizor, care depozita toata fericirea posibila cu EL, perfectiunea soarelui si a luminii pana la sfarsitul vietii. Si, desigur, chiar si dupa . NOTA: de obicei aceasta fericire este una proiectata in capshor, pentru viitor, si adesea contrazisa de realitatea doar pe alocuri fericita pe care ati trait-o ani de zile stand impreuna la TV. Da sa nu negam, in acele “pe alocuri”, inima exploda printre coaste, nu alta.

Asta e prima etapa a durerii monstruoase: te uiti la proiectia fericirii, facuta zob pe covor, si nu o poti arunca la gunoi cu niciun chip. Poate o lipim. Poate dam c-un scotch. Hai ca poate o sudam. O reparam, o dregem. Facem cumva. Iti aduci aminte ca ai mai incercat asta, cand inca crivatzul despartirii nu shuiera pe la urechi. Sau nu il auzeai. Pe-atunci erau doar certuri casnice si din pestisor se desprindeau doar bucati. Mai mici, mai mari. Dar acum e, fara indoiala zob, bucatele mii si mii, aschii milioane care te-nteapa in talpi.

Apropo: in opera cinematografica de geniu “Viata pestilor”, ea si el se intalnesc dupa 10 ani. A fost o mare iubire candva, el a sfeclit-o rau de tot, nu s-au mai vazut. Insa intr-un mod bolnav si disfunctional, plenar si rotund, in suflet si in absentza, s-au iubit in toti anii astia. Ea s-a maritat si are copii. La un moment dat la intalnire, ea zice: “mi-a fost bine si linistit in toti acesti ani cu sotul meu. Dar nu pot sa zic ca nu m-am surprins adesea gandindu-ma la cum ar fi fost viata noastra impreuna. Noi plimbandu-ne pe o straduta pietruita dintr-un oras unde am mers in vacantza, noi cumparand fructe… Lucrurile simple”. Cum poti sa traiesti stiind ca ti-ai ratat unica sansa la fericire?

Aici e buba. Este ea unica? Vom sti vreodata? E mai bine sa ai sperantza, care se dovedeste adesea de o falsitate mizerabila, ca o sa ai o sansa la fericire la fel de mare, candva, cu altcineva? Daca este unica, atunci tot ce ai de facut e sa te impaci cu faptul ca niciodata, never ever ever nu o sa mai simti la intensitatea la care ai facut-o cu el (aici e vorba mai mult de iubire decat de fericire, desi se leaga. insa tema unicii iubiri o voi dezvolta in alt text). Sau, translatand, cu nime-n lume nu vei mai pashi, asa cum ai visat sa o faci cu el, pe fuckin stradutza pietruita din Provence sau din Formentera sau din Sardinia sau din Craiova. Pana sa ajungi la linistita impacare cu irepetabilitatea iubirii trecute si pana sa poti realmente cobori standardele spre “fericirea caldutza” vor trece insa, probabil, cativa ani buni.

Daca te incapatzanezi sa iti impui gandul ca se mai poate trai fericirea perfecta cu altcineva, atunci te afli, fratele meu, intr-o situatie cel putin la fel de nasoala. In primu’ si-n primu’ rand, tre scapat de peshtele tzandari de pe covor. Unde ascunzi tot ce ai visat sa faci, sa simti, sa dai, sa primesti, sa respiri cu iubitul tau disparut, astfel incat sa nu te mai bantuie acele vise niciodata? Unde, la ce teleshopping magic se vinde farashul perfect, aspiratorul perfect, mopul perfect care sa te scape de toate miliardele de aschii sarite din afurisitul de peshte? Ca-s peste tot, fratiuc, is peste tot. Se infiltreaza pervers in fiecare crapatura din parchet, in fiecare por din perete, in fiecare cuta a pielii tale. Si reapar, tzop!, in noptile sumbre cand nu stii daca visezi urit sau doar gandesti apocaliptic.

Si-apoi, daca iti asumi sa urci pe televizor un peshte cu altul, “mai trainic si mai frumos”, il faci la fel? Cu aceleasi culori? Cu aceleasi alaturari de nuantze? Din acelasi material? Sticla o sufli tot asa? Totul la fel, doar ca alaturi de alt om? Pai daca fericirea e in tine, daca ea se naste si se dezvolta in si prin tine etc samd… de ce sa nu se poata, nu? Asa ar zice manualele de self-help, motivation, de “how to get over the love of your life”… Te incearca un sentiment de “ce bullshit mai ii si asta”, nu-i asa?

S-a pus odata o intrebare simpla: “Te poti imagina (doar imagina, nici macar proiecta la modul realist) cu adevarat fericita cu un barbat, altul decat el? Cu oricine, Brad Pitt sau colegu de servici, baiatul de la pizza sau IT-stul din club, cine vrei tu”. Daca raspunsul dumneavoastra in acest moment este nu, ei bine, doamnelor si domnilor,… the fuckin’ fish still stays on the fuckin’ TV. Ori de cate ori veti fi aruncat la gunoi toate toate toate cioburile, dovezile crezute suficiente ale distrugerii lui.

Ist si Esc – manuscrisul istoric :)

Poate candva, peste ani, voi avea parte de multa faima si multi bani datorita faptului ca sunt in posesia unui manuscris valoros. El are, oricum, o valoare sentimentala mare de tot, pentru ca a fost martorul unei perioade insorite, linistite, meditative si sentimentale.

Manuscrisul e o foaie galbena, cu doua poezii scrise la mai multe maini, dupa regulile unui joc. Povestea din spatele scenei: Acum ani buni, in Insomnia, mai multi oameni de la o masa am luat o foaie de hartie si am ales la intamplare o silaba. Am scris fiecare cate un vers care sa se termine cu acea silaba, apoi am indoit foaia, astfel incat urmatorul “mesean” sa nu vada versul anterior. Iata ce a iesit (NOTA. a se observa simbioza, instinctiva potrivire, empatia, telepatia, poeziopatia. Punctuatia, ortografia, toate sunt pastrate intocmai):

- IST

Cand oi fi mare m-oi face masinist
In dreapta un chitarist, in stanga, alt chitarist
Ingerul tau se crede azi karatist
sa se prelinga adanc pe sufletul meu basist
C-asa e el, pupincurist
Mi-o aparut un chist si-s trist.
Iar marea isi lasa in urma, pe mal, valul fantezist
Incerci o vrajeala cu sclipiri de-ametist
si o sa urli-n tine, ce naiba, esti corist?
La modul cel mai profesionist

- ESC

Ametesc!
Fetele astea multe povestesc
Defilez de 1 Mai muncitoresc
Cel mai bine pentru toti ar fi sa nu mai gandesc
Nici sufletul nu-i afara din tot ce-i trupesc
m-am hotarat, ma calugaresc.
De dragoste si de moarte ma feresc
De tine ma feresc
Ca de nu-i asa, jur, bolunzesc!
Te ignor uneori ca-ntr-un ritual evreiesc.

P.S. De ce oare sunt aceste poezioare un potential manuscris valoros? Oare? Oare?

Viata obligatorie

Florin Mugur e unul dintre cei mai valorosi dresori-poeti ai limbii romane. Un necunoscut pentru cei mai multi. Un magician, un jongleur cu sangele, cu venele, cu inima. Un resemnat si un revoltat, un seducator si un trist. Si uneori, foarte rar, un printz fericit.

Viața obligatorie

da, camera lungă și gri de spital
da, viața e obligatorie, doare
da, patul femeii și sângele ei mult prea pal
plecat să se plimbe la soare

iar tu acasă întrebându-te: cum o mai duce inima într-un poet sfârșit? dar scufița roșie când lupul îi mănâncă o dată la două zile o scufiță plină de globule roșii? și sângele ei eliberat adunând zmeură și fragi
de pe străzile fără urmă de zmeură și fragi

sângele ei la plimbare pe corso
bună dimineața, doamnă scufiță palidă
bună ziua, domnișoară scufiță lividă
bună seara, fetiță cu scufa vânătă
bună dimineața, bună ziua, bună seara
printre nămeți de globule albe
și lupii albi (de gheață?) și trăsura
în care trece viitorul, Marele
Stop Cardiac – o zi din două sângele
pe corso la plimbare, azi nu, mâine!

iar tu, bărbatul, acasă și cineva care întreabă prostește: câte sărbători poate răbda un om, câte duminici? oricâte! până vineri uriașa Duminică, eterna, sfânta Duminică să te ducă în bordeiul ei sub pământ

și sângele luând-o la plimbare
o, dumnezeule, cât sânge într-un om
mătasea roșie acoperă tarabele
din piață – păstârnace, verze, lobodă
trec profesorii speriați ștergându-și
de sânge ochelarii, iar pe stradă
copiii joacă fotbal înjurând
mingile moi și stacojii care se sparg
la fiecare lovitură mult prea lesne
globule roșii, da, globule roșii
un milion, o zăpăceală fragedă
de mingi spărgându-se, de ochelari, de verze
huo, arbitrule celest, ce joc e ăsta?

iar tu acasă încercând să-ți imaginezi degetele ei pe pieptul tău
mare: palma lividă, o moviliță de falange, o traistă de fluiere
pentru cel mai umil dintre îngeri, un mănunchi de lanterne,
mici becuri stingându-se lin, pe pieptul tău mâna ei ușoară, impalpabilă ca ochelarii unui orb.

sunt forme care vin și pleacă, forme
ele-se departe, cum nu le pricep?
ele trec unele într-altele ca sângele
care se-ntoarce leneș în artere
și ea nu vrea să știe, și ea ține
un cărăbuș în palma plină de emoție
și are ochi doar pentru el, doar pentru el -

e gingaș, ce să mai vorbim, e viu!

și tu acasă notând: viața unui om, adică lunga și nespus de luminoasa istorie a unui stop cardiac, iar eu ce sunt acum decât un caraghios bătrân – la douăzeci de ani cu totul altfel lucrurile, eram, dumnezeule, eram, victorie și strălucire, un caraghios tânăr!

și tu acasă o asculți povestindu-ți: am strigat nu mai aud și m-am trezit răzând și-l tot întrebam pe doctor ce i-a venit să-mi tragă cu pumnul în piept, nimic, mi-a spus, o mică oprire, și m-am auzit răzând și m-am uitat la medic care era foarte palid

și tu gândindu-te: cândva va fi să fie, peste un mileniu, se va trezi
din nou după o vreme întrebând ce-aveți cu mie și râzând, de
ce dai, doamne, și de ce ești atât de palid?

și această viziune a sângelui ei care aleargă pe străzi copilărindu-se
chiar așa, deși nu-ți vine să crezi, copilărindu-se e soare, e bine
vântul plimbă prin aer funigei
o fată smulge convențional petalele unui mac
mă iubește nu mă iubește
globule roșii, globule albe
două zăpezi care s-au îndrăgostit
și se topesc râzând una-ntr-alta
ce tumbe
ce gâlgâit de ape subțiri și ce tumbe!

și tu acasă, doborât de oboseală, plângi ca un bou cu lacrime cât boul, și boii uriași înaintează în turme lungi și străvezii spre abatorul copilăros și el care-l așteaptă, dar pentru dumnezeu dar jucându-vă ați nimerit cu toții-n paradisul copilăriei
- ce mai faci, copilărie?

uite, domnule, umblă pe străzi la cerșit de soare și râde
nu i-ar fi rușine
uite, domnule, crede-n fantomele primăverii
nu i-ar fi rușine
uite, domnule, spune că ea e de pe vremea dantelei veritabile
cum să reziste?
uite, domnule, se-ntinde-n șezlongul ultimei zăpezi
și dormitează fără pic de rușine

iar acasă, după ce te-ai convins că mare ispravă cu emoție impersonală n-o să faci, închizi ochii și-i strângi până ce vezi șaptezeci de sori roșii, șaptezeci de argonauți în căutarea lânii de aur, șaptezeci de caiere de lână pe cer, degeaba, tot nu poți scăpa de imaginea sângelui ei alergând pe străzi și copilărindu-se

a dat năvală pe șosele sângele
femeii, s-a spart piața de flori triumfătoare
și cerșetoru-ntinde mâna după bani
șovăitor cum ar întinde-o floare

tu, cel cu șapte capete, ce faci
prins între crini, distinse domn balaur?
a dat năvală pe șosele sângele
argonauților – pe cver, lâna de aur

iar tu acasă glumind: de frică, parc-aș purta în burtă un copil mort – și lumina ascensorului urmărită din cameră vine?
când vine? un înger bătrân șchioapătă pe scară, dar dacă e ea?
dar dacă se oprește curentul electric cum mai ajunge sus? dar
dacă a căzut în zăpadă trupul palid și îngust, o sanie îngropată sub nămeți, râsul ei, zurgălăii, banalii zurgălăi, magnificii,
și cineva care-i astupă cu zăpadă și-și vâră mâna în gura și-n
gâtul lor până la cot

și tu acasă șoptind: te iubesc, ușă de la intrare, masivă, vopsită în alb și maro, cu urmele colților unui dulău, ușă care te deschizi fără cheie, cu un romb în mijloc și cu un cristal în formă de romb
când se va auzi clanța înseamnă că ea s-a întors
ea a încercat alaltăieri un pas de dans
veselă
ea e de pe vremea dantelei veritabile
(am mai spus)
iar tu nu vei ceda isteriei
nu vei îngenunchea în fața ușii
te vei stăpâni
scriindu-i calm semnalmentele:
înălțime un metru nouăzeci
lățime un metru douăzeci și dinci
grosimea lemnului nouă centimetri
un bubuit
tot mai puternic
dă cineva în ea
dar de ce, dar cu ce?
sunt pietre, bulgări de zăpadă?
cine izbește în ușă
cu inimi?

e timpul, un mic rezumat liniștit -
o cameră lungă și gri de spital
și trupul femeii-ntr-un lent asfințit
și sângele ei ce se duce la bal

sau doar la plimbare pe corso – o oră, trei, șase
se face mai limpede și mai curat
și muzica rupe mănuși de mătase
și-i soare și-o nuntă și fii de-mpărat

se-ntoarce pe lângă copacii-nțelepți
el, sângele copilăros, încă pal
iar tu ce să faci? o aștepți, o aștepți
să vină – sau nu – de la bal