Pentru prieteni, indiferenti si uraciosi. Pentru cunostintze. Pentru cei care am aflat recent ca ma citesc. Pentru cei care mai sunt indragostiti de mine (hehe). Pentru cei care ma iubesc nepatat si eu pe ei idem. Pentru cei carora le e dor de noi. Si pentru cei care nu vor uita vreodata.
In asteptarea zilei frumoase in care voi scrie… primiti cadoul meu, cu versuri cu tot:
Suddenly the night has grown colder.
The god of love preparing to depart.
Alexandra hoisted on his shoulder,
They slip between the sentries of the heart.
Upheld by the simplicities of pleasure,
They gain the light, they formlessly entwine;
And radiant beyond your widest measure
They fall among the voices and the wine.
It’s not a trick, your senses all deceiving,
A fitful dream, the morning will exhaust –
Say goodbye to Alexandra leaving.
Then say goodbye to Alexandra lost.
Even though she sleeps upon your satin;
Even though she wakes you with a kiss.
Do not say the moment was imagined;
Do not stoop to strategies like this.
As someone long prepared for this to happen,
Go firmly to the window. Drink it in.
Exquisite music. Alexandra laughing.
Your first commitments tangible again.
And you who had the honor of her evening,
And by that honor had your own restored –
Say goodbye to Alexandra leaving;
Alexandra leaving with her lord.
Even though she sleeps upon your satin;
Even though she wakes you with a kiss.
Do not say the moment was imagined;
Do not stoop to strategies like this.
As someone long prepared for the occasion;
In full command of every plan you wrecked –
Do not choose a coward’s explanation
that hides behind the cause and the effect.
And you who were bewildered by a meaning;
Whose code was broken, crucifix uncrossed –
Say goodbye to Alexandra leaving.
Then say goodbye to Alexandra lost.
Say goodbye to Alexandra leaving.
Then say goodbye to Alexandra lost.
Vreau sa-mi pun luni, la prima ora, termopane
in inima.
Dar, stai!
Cand vine primavara, vine
si curatenia de Pasti,
sfintele sarbatori, in care praful se sterge cu religiozitate
de pe toate mobilele si organele
de suflet.
cand ajunge primavara,
odihnita, ii dau un cot geamului intepenit
il deschid pe furis
cu smecheria aia ce-l face sa stea
inclinat pe verticala.
scoate un sunet aiurea,
batranul, deja, termopan
si se aliniaza cuminte
perfect perpendicular
pe miezul inimii.
Poc!
Jos – perfect etans.
Si sa vezi…
cum se inghesuie pe unde pot
cine stie, putine flori zapacite
hai da’ daca si ceva parfum de fluturi dungati
si, Doamne ajuta,
isi mai fac loc si cateva saruturi
de pe buzele tale.
care, spunea poetul,
au tresariri ce rescriu istoria.
scriam cand eram fericita. bucuroasa. ranita. trista.amuzata. shocata.
insa cele mai dragi texte scrise aici au avut intotdeauna o parte emotionanta. o sursa de emotie. ca la un bacalaureat al sufletului, cu examene gen piele de gaina, gol in stomac, palme transpirate, inima ce bate ca un percutionist nebun.
poate ca n-am mai scris pentru ca m-am obisnuit cu unele tristeti. cu unele frustrari. chiar si cu unele bucurii si shocuri. poate e mai simplu, m-oi fi lenevit. nu stiu. cert e ca, cu cat eram rugata mai cu foc sa scriu (da, sunt o modesta) si cu cat mai mult auzeam intrebarea spusa pe un ton oarecum compatimitor “de ceee nu mai scrii?” … cu atat imi venea mai greu sa pun pe foaie vreo litera.
azi e una din acele zile in care emotia m-a luat pe sus. si in perioada asta absolut timpita, depresiva, crizata si saraca… a fi emotionat nu e putin lucru. chit ca emotia din perioadele timpite nu e emotia aia la capacitate completa, ci e una mai timida, care are grija sa nu-mi rascoleasca echilibrul de criza .
dar sa va zic cum a inceput:
zilele trecute ii povesteam lui rebit despre dirigintele meu din liceu. Dirigu’. Despre liceu insusi ar merita sa scriu mult mai multe pagini… Vor veni si ele.
Asa. Dirigu’. Pop Ovidiu era poate singurul nume care nu suna oficial si comunist spus cu numele de familie inaintea prenumelui. Dirigu’ era un barbat frumos. Mai ales in sensul romantic al cuvintului. Era un barbat cu ochii caprui, mici si ageri, incercanati, dar tineresti foarte. Avea un par negru bogat si putzin ondulat, iar freza lui poate fi si acum etalon pentru toti tinerii care vor sa aiba frizura “fancy”. E aproape indescriptibila, dar va promit ca va faceti o idee la finalul textului .
Dirigu’ fuma. Ah, de-ar sti cat fumez si eu acum… De fapt o sa afle. Nu ne-a certat foarte tare cand a aflat ca vreo 5 din clasa fumam in curte. Ba chiar in clasa a XII-a am avut un loc de fumat numai pentru noi, in coltul cladirii liceului.
Era o combinatie fericita intre exigentza si indulgentza, intre seriozitate si gluma, intre distantza fatza de elevi si caldura. Era ca tata intr-un fel, omul care cand te imbratiseaza, chiar daca o face rar, simti cat de mult inseamna.
Nu tin minte sa ma fi certat vreodata cu adevarat. Simt, insa, ca l-am dezamagit. Oarecum . Eu il stiam din clasa a VII-a cand am fost la Nationala de matematica, iar Pop Ovidiu era prof de mate. Intrata la clasa lui, de mate-fizica, bilingv engleza, traiectoria fireasca ar fi fost sa fac performanta in matematica. Oricum clasa noastra a studiat la matematica mai mult decat (si aici iar sunt modesta, atentie!)… mai mult decat majoritatea elevilor din tara asta. Am eu asa o convingere.
Bun, dar eu am renuntat la a mai merge la Nationala de mate. Si de fapt la orice Nationala. Nu pentru ca nu as fi fost suficient de inteligenta sau muncitoare pentru asta. Ci pentru ca, de cand ma stiu, nu am putut sa imi dedic timpul liber aproape in exclusivitate unei activitati. Eu voiam si sa recit poezii si sa scriu si sa ma plimb si sa merg la dans si sa citesc si sa fac chimie si engleza si… de toate. De toate care imi placeau. Si uite asa am ajuns o sefa de promotie a liceului (cel mai bun din tara, sunt ferm convinsa, si jur ca nu-s subiectiva!) care a luat doar o mentiune la Nationala de engleza.
Nu stiu daca dirigu’ a inteles vreodata de ce nu voiam sa stau toate dupa mesele la masa sa fac probleme de mate sau de ce nu voiam sa “fac performanta” pur si simplu intr-un domeniu anume. Profesorii nu au parut sa inteleaga de ce, daca sunt in stare si daca teoretic excelez in mai multe domenii, de ce sa nu o fac si practic, sustinut, “competitional”.
… Pentru ca asa sunt eu. Excelez eu cu mine, in tot ceea ce simt ca ar conta acum sau alta data. In tot ceea ce simt aproape de mine la un moment dat. In tot ceea ce ma bucura punctual.
Poate ca daca n-ar fi fost asa, as fi fost o buna matematiciana, dar o mult mai slaba dansatoare, zambareatza, povestitoare, degajata, vorbitoare de diverse limbi ale lumii, sociolog, cititor de nshpe mii de carti, articole de psihologie, medicina, design sau fizica .
Azi am primit un mesaj: ma cauta dirigintele meu. E minunat cum spunem “meu”. Fiindca asa il si simt, asa cum el probabil ma simte eleva “lui”. Il simt atat de intim infasurat pe inima mea, incat nici anii care au trecut, nici bolile, tristetile sau distantza nu ne pot indeparta.M-a invitat cu drag la o manifestare aniversara a Colegiului “Mihai Eminescu” din Satu Mare. Se fac 90 de ani de cand se numeste “Eminescu”. 150 ani de cand Petru Bran a inceput sa predea limba romana in limba romana. 375 ani de invatamant satmarean.
Cand i-am auzit vocea la telefon, am redevenit copil pe loc. Dora Mircea-Radu din XII C, cu clasa langa scari, cum intri pe dreapta, clasa ravnita de toata lumea. Unde aruncam cu cotoare de mar “cosuri de 3 puncte”. Care mai dadeau pe langa cosul de gunoi si murdareau peretii. Unde ne izbeam in zidul din fundul salii si ii zguduiam tabla doamnei Groza, profa de bio care scria in clasa alaturata… Dar despre astea in alt text.
Am redevenit copilul frumos si bucuros. Si ii multumesc dirigului care a avut o contributie deloc de neglijat la asta.
Printre putinele certitudini din viatza mea e asta: anii de liceu m-au lasat sa ma dezvolt liber. Sa ma cladesc, sa ma modelez, sa ma crosetez si sa ma rascolesc, sa cresc incotro vreau eu. M-au acceptat, m-au imbratisat asa cum eram si nu au incercat sa ma incorseteze. Le multumesc pentru asta anilor de liceu si oamenilor dragi care au trait langa mine atunci. M-au lasat sa raman cea care sunt si acum: un om adesea atipic, nonconformist, cu haine rosii cand se poarta negru. care fumeaza langa biserica si injura cand nu e cazul. care casca si in fatza lui obama, daca ii e somn. care zice lucrurile direct, dezinhibat si deschis. Un om care nu minte si nu se minte. Un om rotund. (aplauze prelungi, va multumesc). Pentru rotunjimea asta multumesc.
Melodia de mai jos nu e din liceu, insa a venit la fix ca fundal pentru scrierea textului.
Odata ne-am pilit si i-am zis lu’ dirigu’ ca seamana cu un membru Beastie Boys. Si asa si e! Inclusiv balonzaidu!
E atat de putzin aer respirabil. Atat de putzina umbra si verdeatza. Atat de putzine legume gustoase, atat de putzine fructe zemoase. Atat de putzina liniste, caldura, atat de putzine locuri calme si cuvinte care spun intr-adevar ceva. Atat de putzine promisiuni adevarate. Atat de putzini oameni sinceri.
Atat de putzina dorintza pentru ceva frumos. Pentru orice.
Si atat de putzine zambete, glume inocente si voci melodioase.
Atat de putzin viitor.
Atat de putzina dragoste.
Incat iti vine sa pleci.
P.S. Asta nu e poezie, Doamne fereste sa scriu astfel de poezii. E doar ce se-ntampla.
Multumesc pentru sugestiile de a scrie in romana. Le respect. O voi face doar atunci cand situatia o cere – e.g. acuma. Sa afle si mama, care nu e experta in cititul in engleza.
Am fost ieri la “Visul imaginatiei”. Nu, nu e un fel de Valentino si nici macar mizeria aia de Zara. Am mai zis oare ca snobii mi-s uritzi? No bine. Deci “Visul imaginatiei” era pana ieri un second hand pe care Lavi mi-l descria exact ca pe un… vis al imaginatiei. Pana si numele, mai, pana si numele e aproape imposibil de conceput!
Intru, gasesc lucruri minunate si merg sa le incerc. “Pot sa intru si eu cu tine?”, aud o voce de fata. “Nu te deranjeaza?”. “Nuuu”. Si chiar nu, din punct de vedere al inimitatii si al pudicitatii pe care nu o posed. Ma deranja doar ca nu vedeam de ea in oglinda si ma mai irita putin ca avea corp urit si mustati la gurutza. “Hai tuuu sa vezi bluza (o bluza usor hippie – n.r.)”, o cheama fata pe o prietena. Care prietena ii spune “Noa, ii super. Tu, o sa iti fie buna si la biserica!”. Erau “surori”. Yeah, sister, get in oon!
Daca de fapt eu eram posibila victima a unei incercari senzuale de convertire? Nu am fost. Si am iesit, facandu-i loc sa se strecoare in cabina unei doamne pe la 75 de ani. “Let’s come togeher in a swweeet harmony”.
Plec, si pe strada, in horror caldura, ma opreste un baietel de vreun metru si 40. “Serus, nu imi dai ceva bani?”. “N-am, hei”. “Da’ unde stai? Daca stai aproape nu mergi sa imi aduci ceva de mancare? Orice”. M-a apucat jena. “O sa vin sa te vizitez in alta zi”. “Stai sa o chem pe mama. Da-mi dai numaru tau de telefon, sa te sun sa vad cand vii?” “Maai, da tu incerci sa fii gagicu meu de imi ceri numarul?”. “Da… da’ cand vii? Maine?! Haidee!”. “Vin. Vin zilele astea”, am incheiat zambind. Stiind ca daca zic “maine”, copilul toata ziua ma va astepta. Si nu o sa ajung. Si cel mai urit e cand astepti pe cineva crezand ca ajunge. Si el e sigur nu ajunge.
Dar clar o sa merg pe la ei cu ceva paine, cartofi, de-astea.
Bun, si dupa o sesiune de hairstyling cu Razvan, care mi-a facut o freza asa… senzualo copilareasca si obraznica… urc pe Republicii. Si incepe ploaia. Si la un moment dat se duce dracului vizionarea “Top Gear” (top 5 emisiuni in istoria televiziunii. Parerea mea.) Ca ploua de vreo juma de ora si la demisolul pe care cu mandrie il ocupam iesise apa din matca, in baie. Si apa aceasta adusese cu ea niste particule maronii care, in limbaj comun, se numesc cacat.
Chemat apa-canal. Venit baietii, urlat prin curte, gasit o perdea (PERDEA!) infundata in canal. Ca si cum stai si te speli si la un moment dat perdeaua de dush se desprinde singura din inele si se indreapta cu pasi repezi spre scurgere. Si tu esti paralizat vazand o asemenea minune. Si ea se face mica si pleaca, inceeeet, prin canalutz. Si tu nu faci nimic, nu tragi de ea, nu o scoti, sa nu strici armonia lumii.
Sa va zic cum am strans apa mocicoshe in galetzi? Sau cum eram incaltzata in bocanci nr 43 si aveam manusi de guma? Sau cum am vorbit cu tziganii de la Apa? Sau cu pompierii care or ajuns dupa “colegii” lor si au fost dezamagiti: “Pai ati fost inundati sau nu?!?!”? Sau cum priveam, dupa cina luata inainte de incident, bucatzelele de cacat (mici, ce-i drept! multumesc cerului!) care dansau foxtrott prin apa din baie? Nu va zic nimic din astea.
Mai bine ascultati niste muzica. Sa va fie de bine :
First of all, i am sorry if all this is gonna sound corny, but: i have friends, aquaintances, people i know and appreciate from Chile or Switzerland, Israel or Turkey, USA, who kindly suggested that I write in English. On my blog, first. As a job, we’ll see .
… this morning happened to be a very early one. And very promissingly warm. I went to sleep at 2 in the morning and got woken up at 4 a.m. by thomas (no more rebits in my hat ). after a good night sleep of 2 hours, i was the one who was responsible with waking him up.Try getting a man up (if you weigh less than 50 kg like my humble person). Please do. His body, I mean! ) And keep him up! When you’re as sleepy as hell! It’s harder than Mickey Rourke’s wrestling, i’m telling you!
Soo I went with the forever working strategy: drops of water on his face. It really pissed him off for one second. Which was great!
A fairly good morning at 6 a.m. And, with a bad break of about 4 hours, a better morning started at a bistro i’ve never been to before. And there I had my “real” breakfast in years. For me it was something close to a miracle to see myself in the morning eating eggs and ham and cheese and butter! and jam! and drinking tea! you know the feeling that u cannot believe yourself doing something? there i was, having breakfast. and this feeling.
And people walked on the street like stressed uniform animals to the zoo. Scared, sad, ironic, some just not really caring. But the sun, pfaaah, the sun was the king of them all. And humilliated them into being little beams trying to hide in the shade.
The owner of the bistro had incredibly scary blue eyes, but he smiled when i suggested he puts wireless in the place. I hope he eventually will.
I could feel the bartender’s amazed look while i was keenly reading the sports newspapers. One word: I am interested in lots of things, get used to it, guys! I am the little genius in disguise, don’t be mislead by the charm ).
And the backless green blouse. And the perfect red shoes. And the orange scarf. And the red nails. And the simple words of the man who sold me cherries. And the ever cool “ride” in the vegetable market… and me.
Morale:
Tenderly put together simple-little(or big)-beautiful things, every day (things that must happen to you if you are a beautiful person. this i know from a friend. she said: “you are a wonderful. And to the wonderful, only wonders can happen”).
Mix these things up creatively for as long as you can. Do not be afraid!
Use condiments such as pathetism or corniness, but forget about artificial additives such as “what will people say? isn’t this a bit too much?”.
Add light and warmth, maybe a spoonfull. Maybe more.
Dragi Mihai, Dora, Claudiu and cine-co de la Clujeanul & Cine City,
Va salut din Bucuresti, dupa o noapte de somn lipsit de griji, mai scurta insa decit credeam.
Sper ca ati dormit si voi ca lumea haha..
Deci: multumiri inca o data pentru tot ce ati facut, pentru ca ati fost cu noi, trup, suflet si ficat si pentru ca, vorba lu’ Piersic sr, “ati ars fiecare in felul lui”, dar la unison cu toata lumea si la TIFF-ul de anu asta. Va rog io frumos trimiteti mesajul asta la toti cine-”vinovatii” ale caror adrese de e-mail nu le am.
Pe curind, la o margarita tihnita, inainte de nebunia lu’ 2010.
Va pup, chiri
…
iti multumesc si eu, chiri. nu imi dai alta sansa decat sa te iubesc. like a sister, of kors
P.S. Vin textele cu “ce nu stiai de la TIFF”. Imediat! Zilele astea. Rabdarica.
.
: