Jibou, punctul nodal al vietii mele de ieri

Cand merg acasa, la ai mei, traiesc simultan si paradoxal un „reality check” si o intoarcere la o lume ireala privita in contrast cu cea in care traiesc aici.
Merg cu mama la magazin si ne intalnim cu Kati neni. E imbracata in negru, cu ciorapi cu model, nu neaparat kitsch. Are ruj pe dinti – creca asta ii o moda in orasul copilariei mele – femeile trecute de prima tinerete poarta decent ruj pe dintii falsi. Ruj roz-violaceu musai.
Kati neni povesteste de cum si-a ales sotul, ne intreaba de ce nu fumam pe strada, o barfeste pe Dorina care la randu-i o acuza de cleptomanie – Kati i-ar fi furat palaria „aia neagra”. Si poate si o esarfa. Respiratia lu’ Kati neni miroase a Unicum. Dar mai ieftin.
La mine acasa oamenii te intreaba tot timpul „Ce faci? Cum esti?” si nu asteapta sa le spui decat daca te-ai casatorit si cam cum si cat castigi. „Cum esti?” e de forma.
La mine acasa sunt „cluburi” cu muzica house, dance si manele, cluburi in care intra si tipi imbracatzi in alb – material sintetic, si cu pantofi in ton, dar si pusti simpatici cu haine roller.

Frate-meu s-o intalnit la club cu un fost coleg de liceu. Ala i-o facut cinste cu un Jack, ca o vandut cele 1.000 (!) de oi pe care le avea. „Ma, ashe ma bucur ca nu ti-ai uitat colegii”, i-o zis omu’ lu fratello. Acuma lucreaza la o firma de facut sicrie. Ii mere bine.

La mine acasa cand suni la taxi zici „Vii sa o iei pe fiica-mea? Ca merge inapoi”. In gara nu mai este nici macar telefon fix, dar aerul e foarte curat.
In tren – „bou vagon” de-ala (de altfel tren din strainezia de distante mici care a fost forjat la noi) ma asez destul de banal pe un scaun. Ma uit in fata si vad pe tetierele scaunelor minunatii de inscrisuri gen „Smaily” si „Monitzi”. Nu, nu egal iubire si nici macar copil, is fumate astea.

Ajung in Jibou. Urmeaza sa stau doua ore acolo. „Era o caprioara in gara aia, nu mai e?”, intreaba mama la telefon. „Nu mai e, dar e Politie, e tigani si e curve”. Nu-i zic asta. Trista este caprioara.
Se apropie de mine un om pe la 50 de ani, imbracat curatzel, cu cravata si cu o geanta tip ghiozdan cu model „camuflaj”. Pe care scrie Safari. Dintr-o data, boom, vine si incepe sa imi povesteasca. Si imi povesteste o ora: de fi-su, cum a ajuns fi-su la Washington, la o super firma de constructii, cum a antrenat la arte martiale un copil de boshi ce lucra „la contrainformatii la Casa Alba”, cum el ii instructor „in turism si alimentatie publica”… si toate astea in cel mai mic detaliu.
„Is salajean, asa ca am cunostinte in zona asta. Da’ ce vorbesc? Am cunostinte si in Europa”… „In Asia”… etc samd.
Si zice si zice si la un moment dat se indeparteaza un pic. Eu ii zic „drum bun, sanatate”, el mormaie „la fel” cu spatele la mine si pleaca fara sa salute!!! Am ramas ca timpita pe banca si am ris vreun minut. Domnu’, daca cititi, u have my respect!

Tot in Jibou am vazut ca se uita ciudat la mine un politist de la TF. Nu musai ciudat, dar privirea aia uneori fixa, uneori ezitanta, usor de spotat. Dupa vreo aproape doua ore, omu nu se mai rabda si ma intreaba ce ii cu mine, ca „totusi, de atata vreme in gara…”. Nu stiu de ce, dar conversatia a murit dupa doua replici:(.

In sala de asteptare din gara Jibou iar inscriptii, ceva cu Jesus junkie. Sau Jesus varza, oricum. Buda ii inchisa cu lacat. Da’ daca era deschisa, taxa era 1 leu.

De la Jibou, o lume total schimbata. Rapid comfy, lume cu lektopuri pe care merea Friends sau Closer, dar si doi zuzilai ce beau vin si jucau carti. S-a dovedit ca il stiu pe unu din ei si am povestit numa porcarii pe culoar vreo ora, ca oamenii din vagon (da, iar bouvagon) ba zambeau, ba se enervau pe noi.

Am ajuns in sase ore la destinatie. In timp ce pe sosea se fac 2 ore jumate. Mi s-o meritat.

Anunțuri

Muzdigande

Pe cand eu aveam vreo 5 ani si frate-meu 10, el, cu varu-sau Bogdan, s-au gandit sa inventeze o limba.

Nu, nu limba pasareasca sau ceva soft de genul asta. Proiectul lor era maretz: cu vocabular bogat, reguli gramaticale, tot tacamu’. Ca ei nu prea aveau habar ce ii ala mai mult ca perfectul nu prea conteaza, ca nu cred ca voiau sa il bage in seama in noua lor limba.

Asaaa… si limba asta se numea muzdigande. Sau, numele complet, muzdigande zis fotone gudiu gudiu. No bine, nu suna in cel mai profesionist mod, dar asta nu inseamna ca intentia nu a fost luata in serios.
La urma urmei nici „urdu”, de exemplu, nu prea ii profi.

Continuand.

Frate-meu si Bogdan au inceput lucrul la vocabular. Printre primele cuvinte, desigur, cele ce denumeau activitatea numita de noi, ceilalti, facut de sex (nu mai stiu cum ii ziceam pe atunci). Si cei doi temerari au gasit chiar doua cuvinte pentru asta: holtzmaneala si helmaneala. A se retine ca ambele contin litera „l” din motive cat se poate de clare care tin de senzualitatea literei cu pricina, pe care acesti baieti o percepeau inca de pe atunci.

Si ei, prin aceasta limba urmareau, intre altele, sa aiba un cod lingvistic secret, neinteles de nimeni. Atata doar ca, intr-o seara, pe cand se uitau la TV cu mama si cu tata si au vazut o scena un pic mai sexoasa, au zis in cor: „Ni ma ce se holtzmanesc aia!”.

Tot misterul era dat naibii. Numai ei mai au mai crezut o vreme ca nimeni nu i-a inteles…

Au trecut mai bine de 20 de ani, insa muzdigande nu e moarta. Muzdigande se transforma.

„Si ati luat FIX sticla care avea pretzul pe ea!!!”

Intru joi intr-un magazin non-stop. Nimic iesit din comun, decat ca il lasasem pe Mircea singur la masa, la bere, ca el musai o mai vrut sa bea una. No in fine. Era 23.15, pentru conformitate, desi e total irelevant.

Vad ca nu is coshuri la intrare. „Nu-i bai”, imi zic. Merg la rafturi, imi iau una-alta (no bine no: pateu, suc de rosii, supa la plic, crema de brinza si am uitat mai ce). Ma duc sa platesc.

Stupoare!!!

Vanzatoarea incepe sa ma certe. „Aici nu e autoservire, dragaaa!!! AI MAI VAZUT AUTOSERVIRE CU TEJGHEAAA?”

„Da”, zic in gind. „Si inca cate”.

No da totusi tac si zambesc. Apoi incep sa rid. Ea zice, inainte sa taxeze ce am cumparat: „Apai sa mai poftiti pe la noi”… Risul meu devine de o sonoritate atragatoare de atentie si un tip din magazin – genu smecheras, care auzise faza, intra in vorba: „Daaaa, la cum v-ati comportat siiigur mai pofteste pe la dumneavoastra”.

Tipu’ mai baga texte grele apropo de situatie – nu le mai tin minte, io rid din ce in ce mai tare, femeia incepe sa se prinda de schema… si zice la sfarsit:

„Pot sa vad dau o bomboana in loc de rest? Sa va indulciti”

WTF???

M-a lasat fara replica. EU sa ma indulcesc?! Ii zic ceva banal, printre hahaituri, de genu: „Da io-s dulce”… ies si urc din nou in taxi. No, saracu taxist, numa hohote de ris o auzit cinci minute cat o mai durat cursa. Dupa ce i-am zis totusi ce am patit, desi nu parea sa guste umorul situatiei – deh, modele culturale diferite, o inceput sa rida si el cu mine. Ii multumesc pe aceasta cale.

Noapte buna.

P.S. Era sa uit cireasa de pe tort (de ce se zice cireasa si nu alt fruct de pe tort? din ciclul „de ce se zice aiurea-n tramvai si nu in alt mijloc de transport in comun?”. no bine, hai ca asta cu cireasa parca mai mere). Cireasa de pe tort ii ca la un moment dat ce crezi ca zice femeia? „Si ati luat FIX sticla care avea pretzul pe ea! Ai-Ai-Ai”. FIX pe aia.

Ma revolt urat de tot!

Intentia mea initiala era de a nu scrie pe blog despre teme care vizeaza presa. Din multe si variate motive.
Dar acum chiar m-a scos din pepeni o treaba.
Problema: Un om si-a dat foc in centrul Clujului. Motivele, desi importante, nu sunt relevante aici.
„Solutie”: Ce a considerat de cuviinta Realitatea Cluj – (nu dau link la site, nici vorba, si nici screenshot) sa faca? (nu discut „coincidenta” de a fi fost ei la locul cu pricina exact cand omul devenea tortza vie)
Sa dea filmare pe site cu omul fara sa ii blureze fata, corpul!
Asta dincolo de faptul ca in fundalul filmarii se auzea o domnita care zicea, chicotind, „filmeaza-l” sau ceva de genul. Poate nu chicotea ci hohotea de plins, sa-mi fie scuzat.
Nu conteaza daca omul e nebun, daca era beat mort, daca a avut un moment de ratacire. Si nici nu ma erijez intr-un guru al deontologiei jurnalistice. Insa ce au facut distinsii domni de la postul amintit e dincolo de puterea mea de acceptare.
Nota: pe siteul Realitatea TV – central, filmarea apare cu blur.

Daca ii mai aud pe unii mai hipermegacatolici decat Papa ca mai zic ca unele publicatii dau tzatze pe prima pagina ma supar rau de tot! Multumesc pentru atentie!

….

Toate astea de mai sus veneau intr-o zi in care Clujul mi se parea ca un Bucuresti urit – ca eu vad un Bucuresti urit si unul frumos. Un Cluj in care un tip a amenintat-o in troleu cu bataia pe o femeie fiindca l-a calcat din greseala pe picior, un Cluj in care o casiera RATUC era cu fatza in singe.

Care ii mai bunoaca, buna sau bunutza?

Aveam nevoie vineri de promovarea unor gagici din showbiz – or pur si simplu persoane publice – bunoace, bune sau macar bunutze.
Am si o prietena care ma ajuta la nevoie – cum altfel, asa ca sugestiile minunate si pline de creativitate nu au intarziat sa curga.
Spicuim din variantele oferite. Pick your favourite:
Neti Sandu
Rodica Culcer
Marina Almashan
Ada Milea
Angela Similea
Otilia Badescu
Irina Margareta Nistor
and last, but not least
Elisabeta Polihroniade

Desi in mod normal m-ar durea in cot acum sunt intr-o dispozitie foarte toleranta si sensibila la sensibilitatile altora, deci fac o precizare: departe de noi gindul sa le consideram pe doamnele de mai sus lipsite de secsapil. Atata doar ca glanda umorului mi-a fost umflata amintindu-mi de pictorialele din „Plai cu boi”.