Nightmare on Life Street, serie nelimitata

Am avut intr-una din noptile trecute un cosmar ce nu era nici cu criminali, nici cu razboaie, nici cu inecat. Nu era cu niciun fel de moarte in felul in care e ea inteleasa de cei mai multi. Dar tot a avut de-a face cu un soi de moarte. Cel mai rau soi.

Se facea in vis ca ma intorsesem intr-o noapte in casa in care am trait cativa ani buni cu iubitul meu. Nu mai eram impreuna, dar cum necum am ajuns sa dormim in acelasi pat, in casa candva a noastra. El isi revenise dupa despartire cat de cat, se spunea. Insa era doar un fel bolnav de a masca un dezastru emotional. Fiindca ce mi-a fost dat sa vad, sa ating si sa miros in acea noapte a zdruncinat tot credeam eu despre el pana atunci. Si de altfel orice credeam despre minimul echilibru mental si fiziologic al oricarui om.

In timpul cosmarului, ma plimbam prin camera si vedeam ingrozita paianjeni cornosi cu panze groase pe pereti. Nu, nu din aceia simpatici cu picioare lungi pe care fiecare i-a avut candva intr-un colt al camerei. Pe pervaz era un strat gros de pamant, iar cand incercai sa iti scoti mana pe fereastra te oprea o panza groasa a unui alt paianjen. Sa nu se fi uitat nimeni pe geam in tot acest timp?

Asternuturile erau murdare si miroseau a cadavru putrezit, iar de pe ele ranjeau la mine pete imense maronii, galbui, rosiatice, negre. Zeci de tricouri candva albe zaceau, pline si ele de pete de culori cu cele mai scabroase conotatii. In baie, cada era atat de murdara incat maroniul bolnavicios urca pana pe perdeaua de dus montata cu entuziasm de mine cu vreo jumatate de an in urma. O ganganie imensa, neagra, moarta, zacea pe gresia baii, devenita de o culoare incerta.

Fire de par unsuroase se intindeau peste tot, iar pe mese erau aruncate suluri de hartie igienica cu bucati mototolite langa, care depozitau cine stie ce secretii purulente si contagioase. O conducta se sparsese si curgea apa pe jos, iar peretele era invadat de igrasie si de rugina. O canapea se rupsese, iar sipcile desprinse ramasesera in continuare pe jos, pline de par, de pamant si de resturile unor ambalaje de prezervative.

Se facea ca ma plimbam ametita prin haos. Plangeam, sopteam „Dumnezeule mare”, imi venea teribil sa vomit si eram lovita secunda de secunda in stomac de un soc teribil. Toate deodata. Cine e omul acesta? Ce face cu viata lui? Unde a disparut barbatul de care ma indragostisem candva? Cine poate trai fara sa se imbolnaveasca in casa asta, in asternuturile astea? Cata deprimare si abandonare a oricarei dorinte de viata, de lumina, de sperantza pot duce la o asemenea mizerie?

In timpul asta, el facuse dus, daduse in secret niste smsuri din veceu, se parfuma, isi punea o camasa de in, absolutamente in voga si niste bijuterii sic. Inchizand bine usa dupa el, iesea in lume. Cu zambetul pe buze si cu certitudinea ca duce in sfarsit o viata sanatoasa, acum ca noi am murit.

M-am trezit din vis dupa doua nopti si o zi.

*** republicat dupa un an si jumatate de la scriere, timp in care realizezi cata cruzime e in standardele duble si in asa zisele respect si decentza intotdeauna cerute, niciodata oferite.
Intre timp, dezechilibrul mental a devenit de un alt soi, mai curat, mai spalat, mai asezat. Dar cel putin la fel de periculos. Insa despre asta, intr-un text viitor.

Anunțuri

Deratizare de miocard (1998)

31.03.1998

Combaterea genuflexiunilor intr-un picior de plai, pe-o sticla de lapte.
Golire de tot ce-i rau, de tot ce-i meschin si ocolit pe langa urechile acului si tic-tac-ul cucului paralizat in lemnul ceasului. Peretele tremura si se naruie peste noptile noastre senzuale. Repeta si murmura aceeasi gama uzata. „Dentro di me”. Viciat si batran.
Deasupra fruntii – acel ceva invizibil si misogin, consistent – cu miros de insecticid. „Deratizare de miocard”. Este sau nu este scopul suprem al celor datatori de lumina si televiziune prin cablu sau cordon ombilical?
Vezi tu, am ajuns prea tarziu. S-au strans tarabele cu legume si prajituri cu cirese si au murit cei doi tineri care fentau cu viorile lor rotulele ascultatorilor.
Sa cerem, dar, sa se deschida toaleta publica.

Taken fragranted/Prinşi în fragrant

***
Smell of unisex perfume and cigarretes
in plastic bottles.
here and there a hint of big tasty
with onion, extra sauce and musk
coming from you scars,
from your totally fucked up hair,
from the way you turn
your whole body
towards me.

I smell nervousely
exactly how you’ll reach out your hand
to touch my face
and I won’t want to move anymore
not even to scratch
an itchy bite from a spider
that can read thoughts.

I can smell your puzzling way
of looking at me.
You say it’s better this way,
mysteriously.
But when you smell my smile
you already know
that I will carry my shoulder straps
like the train of a bridal dress,
a green bride, with her hair like the woods. Only shorter.

I can smell that you will have to leave
and that I can stay
if I want to stay
somewhere where you are not anymore.
And yea, why should you still be there
with me
when you already carry my smell
with you
so you can leave.

But I stayed.
Smelling of you.

***
Miros de parfum unisex şi ţigări
în sticle de plastic.
pe ici, pe colo un iz de big tasty,
cu ceapă, sos dublu şi mosc
ce aleargă de nebun
din cicatricile tale,
din părul total aiurea,
din felul în care te întorci
cu tot corpul
spre mine.

Miros cu mari emoţii
exact cum îţi vei întinde palma
să-mi cuprinzi tot obrazul
şi să nu mai vreau să mă mişc după aceea
nici cât să scarpin
o pişcătură aproape fatală
de paianjen care citeşte gânduri.

Miros puţin din privirea ta „puzzling”.
Cică e bine aşa,
cu mister.
Dar când imi miroşi zâmbetul
ştii deja
c-o să îmi car bretelele ca pe-o trenă
de mireasă verde
cu părul padure-scurt.

Miros că trebuie să pleci
şi că eu pot să mai stau
dacă vreau să stau
undeva unde tu nu mai eşti.
Şi, de fapt, de ce-ai mai fi?
oricum porţi mirosul meu
cu tine
deci poţi să pleci.

Dar eu am rămas.
Mirosind a tine.

*regăsită prin foldere mai vechi, semn că ar fi cazul să fac curăţenie nu numai prin casă.

Decădere de calciu

Îmi număram oasele cu drag
Le atingeam de parcă erau din fildeşul
clapelor de pian
pe care tu cântai zilnic
dureros de zgomotos
jignitor de fals
deranjant de agresiv
şi atât de haotic
de-mi venea rău
şi nici nu mai eram în stare să-ţi zic
un lucru pe care l-am repetat de când te ştiu:
ai grijă că-n viaţă,
dacă n-ai partitură
sau, se poate şi-asta!, n-o ştii citi
e nevoie
de un talent
rar de tot
să poţi trăi după ureche.

E vremea

spuneau cei mai intelepti decat noi.

E vremea

sa intelegi ca nu conteaza nici timpul, nici distanta.

doar viteza. paradoxal.

Viteza

cu care bate vantul azi, ca intr-o mini-apocalipsa urbana,

grabita si superficiala.

nici nu stii dinspre ce punct

spre ce punct

cardinal

fiindca oricum niciodata n-ai stiut sa citesti ca lumea in muschi.

si nimeni nu a avut timp

sa-ti ia cadou vreo busola

macar de Valentine’s day, cand oricum esti dezorientat.

si niciun antiradar

care sa-ti piuie in urechi

cand habar n-ai ca mergi prea repede.

Sa-ti spuna, cu voce de robot cretin:

„Ai grija

ca te-ndepartezi”.

Niciodata nu

Noi niciodata nu

ne-am plimbat prin Barcelona
ne-am plimbat de mana cand ea ne putea vedea
ne-am plimbat prin casa noastra, ca era prea meschina
ne-am plimbat decat inspre nicaieri.

ne-am promis decat lucruri de care nu ne-am tinut
ne-am promis altceva decat o sinceritate omorata cu gratie
ne-am promis ca o sa avem o casa, o curte, un catzel, dar nici nu
ne-am promis ca nu ne vom mai iubi. asa cum am facut.

eu niciodata nu

te-am oprit cand nu stiai care ti-e sufletul si care ti-e trupul
te-am oprit cand iti pierdeai echilibrul pe sarma nehotararii-trademarkul tau
te-am oprit in ziua in care i-ai spus ei „te iubesc”
te-am oprit dupa luni si luni si luni in care serveam lacrimi la micul dejun
te-am oprit sa ma iubesti asa cum faci o singura data in viata.

tu niciodata nu

m-ai mangaiat ca si cum as fi singurul aer pe care il respiri, si nu o femeie frumoasa
m-ai mangaiat dimineata, cand oricum nu ma sarutai
m-ai mangaiat sa-mi arunci naibii tristetea la gunoi
m-ai mangaiat cu vorbe, pentru ca ai crezut in ele doar cand ti-au folosit la pledoaria apararii.

tu niciodata nu

mi-ai zis hai sa avem ferestre cu cinci metri deasupra pamantului
mi-ai zis hai sa mergem la strand sau la o plimbare prin parc
mi-ai zis hai sa traim toata viata impreuna
mi-ai zis hai, hai fii mama copiilor mei
mi-ai zis hai, hai nu ma parasi niciodata. niciodata nu.

NOTA: Aceasta nu este o poezie, nu este un poem, nu este decat o insiruire saltareatza de cuvinte care arata o particica din ce continea pestele de sticla al viitorului, niciodata implinit.