Monstrii inimii nasc nesomn


Cat si mai ales ce dintr-o despartire – de cineva pe care ai crezut ca il iubesti irepetabil si la apogeul miocardului – naste ura, ce altceva de acolo naste dezamagire, ce duce la iritare si frustrare, ce creste tristetea, ce iti face lacrimile sa curga la micul dejun cu caise, la cafeaua cu lapte acrit si la un serial pentru tineri tampiti?

Sentimentele negative „active” (ura, ciuda, frustrare) sunt date sau amplificate de pocinogul care a dus la despartire, cu alte cuvinte „porcu dracului/scroafa pamantului, care a facut asta si asta, cum a putut vai vai vai, si efectiv mi-a frant inima (si care sa nu mai iubeasca veci si care sa aiba 7 ani de ghinion si care etc samd)”. Asta-i una. O drama despre care o sa povestim intr-un text viitor.

Dar ce doare mai tare si mai tare si mai tare in toata povestea poate nu e asta. Poate, zic. E faptul ca, odata grozavia consumata, omul acela ti-a facut tzandari toata fericirea pe care ai proiectat-o in capul si sufletul tau. Fericire care doar cu, numai cu, exclusiv cu „porcul” poate exista (vom vedea, mai jos, ca la un moment dat nu iti va mai fi atata de clara unicitatea). Am discutat cu prietena mea Iza despre aceste lucruri esentiale pentru omenire si una dintre concluziile geniale si triste la care am ajuns este chiar asta: inima ti-e franjuri pentru ca s-a spart in mii de cioburi peshtele de sticla de pe televizor, care depozita toata fericirea posibila cu EL, perfectiunea soarelui si a luminii pana la sfarsitul vietii. Si, desigur, chiar si dupa :). NOTA: de obicei aceasta fericire este una proiectata in capshor, pentru viitor, si adesea contrazisa de realitatea doar pe alocuri fericita pe care ati trait-o ani de zile stand impreuna la TV. Da sa nu negam, in acele „pe alocuri”, inima exploda printre coaste, nu alta.

Asta e prima etapa a durerii monstruoase: te uiti la proiectia fericirii, facuta zob pe covor, si nu o poti arunca la gunoi cu niciun chip. Poate o lipim. Poate dam c-un scotch. Hai ca poate o sudam. O reparam, o dregem. Facem cumva. Iti aduci aminte ca ai mai incercat asta, cand inca crivatzul despartirii nu shuiera pe la urechi. Sau nu il auzeai. Pe-atunci erau doar certuri casnice si din pestisor se desprindeau doar bucati. Mai mici, mai mari. Dar acum e, fara indoiala zob, bucatele mii si mii, aschii milioane care te-nteapa in talpi.

Apropo: in opera cinematografica de geniu 🙂 „Viata pestilor”, ea si el se intalnesc dupa 10 ani. A fost o mare iubire candva, el a sfeclit-o rau de tot, nu s-au mai vazut. Insa intr-un mod bolnav si disfunctional, plenar si rotund, in suflet si in absentza, s-au iubit in toti anii astia. Ea s-a maritat si are copii. La un moment dat la intalnire, ea zice: „mi-a fost bine si linistit in toti acesti ani cu sotul meu. Dar nu pot sa zic ca nu m-am surprins adesea gandindu-ma la cum ar fi fost viata noastra impreuna. Noi plimbandu-ne pe o straduta pietruita dintr-un oras unde am mers in vacantza, noi cumparand fructe… Lucrurile simple”. Cum poti sa traiesti stiind ca ti-ai ratat unica sansa la fericire?

Aici e buba. Este ea unica? Vom sti vreodata? E mai bine sa ai sperantza, care se dovedeste adesea de o falsitate mizerabila, ca o sa ai o sansa la fericire la fel de mare, candva, cu altcineva? Daca este unica, atunci tot ce ai de facut e sa te impaci cu faptul ca niciodata, never ever ever nu o sa mai simti la intensitatea la care ai facut-o cu el (aici e vorba mai mult de iubire decat de fericire, desi se leaga. insa tema unicii iubiri o voi dezvolta in alt text). Sau, translatand, cu nime-n lume nu vei mai pashi, asa cum ai visat sa o faci cu el, pe fuckin stradutza pietruita din Provence sau din Formentera sau din Sardinia sau din Craiova. Pana sa ajungi la linistita impacare cu irepetabilitatea iubirii trecute si pana sa poti realmente cobori standardele spre „fericirea caldutza” vor trece insa, probabil, cativa ani buni.

Daca te incapatzanezi sa iti impui gandul ca se mai poate trai fericirea perfecta cu altcineva, atunci te afli, fratele meu, intr-o situatie cel putin la fel de nasoala. In primu’ si-n primu’ rand, tre scapat de peshtele tzandari de pe covor. Unde ascunzi tot ce ai visat sa faci, sa simti, sa dai, sa primesti, sa respiri cu iubitul tau disparut, astfel incat sa nu te mai bantuie acele vise niciodata? Unde, la ce teleshopping magic se vinde farashul perfect, aspiratorul perfect, mopul perfect care sa te scape de toate miliardele de aschii sarite din afurisitul de peshte? Ca-s peste tot, fratiuc, is peste tot. Se infiltreaza pervers in fiecare crapatura din parchet, in fiecare por din perete, in fiecare cuta a pielii tale. Si reapar, tzop!, in noptile sumbre cand nu stii daca visezi urit sau doar gandesti apocaliptic.

Si-apoi, daca iti asumi sa urci pe televizor un peshte cu altul, „mai trainic si mai frumos”, il faci la fel? Cu aceleasi culori? Cu aceleasi alaturari de nuantze? Din acelasi material? Sticla o sufli tot asa? Totul la fel, doar ca alaturi de alt om? Pai daca fericirea e in tine, daca ea se naste si se dezvolta in si prin tine etc samd… de ce sa nu se poata, nu? Asa ar zice manualele de self-help, motivation, de „how to get over the love of your life”… Te incearca un sentiment de „ce bullshit mai ii si asta”, nu-i asa?

S-a pus odata o intrebare simpla: „Te poti imagina (doar imagina, nici macar proiecta la modul realist) cu adevarat fericita cu un barbat, altul decat el? Cu oricine, Brad Pitt sau colegu de servici, baiatul de la pizza sau IT-stul din club, cine vrei tu”. Daca raspunsul dumneavoastra in acest moment este nu, ei bine, doamnelor si domnilor,… the fuckin’ fish still stays on the fuckin’ TV. Ori de cate ori veti fi aruncat la gunoi toate toate toate cioburile, dovezile crezute suficiente ale distrugerii lui.