Do I hear „pathetic”? Going once… going… Sold:))

Intrebarea mea:
Cum – dupa „fluturasi”, care ar putea avea multe alte cauze, dupa spalatu’ sosetelor dinsului (care ar putea fi doar faptul ca scarba a pierdut lupta:) ), dupa toate alea, deci, cum stii ca il iubesti pe omul de linga tine?

Raspunsul meu:
Cand simti nevoia (inainte ca si pentru ca sa poti sa adormi) sa iti lipesti labele picioarelor de ale lui. Ale lui labe ale picioarelor.

De ce dracu nu scriu in engleza? Nu era mai romantic „feet”? Am stricat tot postul. :))

No i-auzi ce zic astia (pare creepy, da’ nu ii). Cred ca ma plagiaza, da’ no… tac:

UPDATE: Care-s raspunsurile voastre? Desigur ca nu ma astept la buluceala pe commenturi, ca doara ii greu sa-ti recunosti vulnerabilitatea si, pana la urma, poate fi risky: daca odata mi-i frig si imi lipesc picioarele aiurea? Da’ daca acuma citeste omu’ de care mi le-am lipit already? Tot felu’ de consecintze nasoale de tot: de exemplu sa creada ca esti uman :)). Merg raspunsurile si cu „anonim”:)

PRECIZARE DUPA PRIMELE COMMENTURI: Nu imi lipesc „feet” de ale lui atunci cand sunt reci musai. Atunci ar fi destul de clar ca e cel putin inca un motiv. Mi le lipesc indiferent de temperatura lor. Si cred ca mi le lipesc once, datorita dragostelelei, pe care o constientizez mai tarziu cu o secunda dupa contactul produs… si dupa aia tot mai rar le ating:))).

O lesbiana in disguise, violul identitatii si verisorii gemeni: lacrimile si tristetea

Sandalele mele sunt rosii, sunt rosii – legume, si pe masa, margelele mele sunt din ce in ce mai verzi si roz, el e bun si rau, dar mai mult bun, ana inca are mere… dar eu sunt tare trista.

Inainte sa iasa in lume, lacrimile mele fac o reverentza fatza de tristetzea mea. Un gest, nu-i asa, empatic si respectuos, ele avand acelasi stapan si aceleasi – aparent, cauze. Lacrimile si tristetzea mea sunt verisori primari. Sunt verisori primari gemeni.

Sunt trista ca nu sunt in stare sa scriu un text pe blog de aproape o luna. Nu orice text, ci un anume text. Niste ore pe care le-am trait ca pe un scurt metraj devenit mediu metraj cu secventze de Oscar (c)*. Cand realitatea a devenit un film fascinant. Colorat. Alb-negru. Plin. Bubbly. Iubit, ireal si carnal in acelasi timp.

Enough with the teasing:)). Nu pot sa il scriu deocamdata si gata. Am foaia cu notitele. Initial cica nu il scriam ca uitasem foaia acasa si, nu-i asa, cum nu am mai dormit acasa… Apoi am luat foaia la mine si tot nimica. Eram ba prea stresata, ba prea ocupata. Prea obosita, prea moale, prea incalzita, prea rece, prea nicicum, prea pilita (vai, da, news flash: sunt om:)) ).
„Prea” a devenit un fel de axis mundi al starilor, care se invarteau in jurul sau ca niste muste in jurul unui bec galbui sau ca niste tarfe in jurul unui cocalar cu ghiul si unghie lunga la degetul mic.

Si pentru ca nu ma lasa inima stilistica si content-uala sa nu scriu ceva concret, iata, dragutzeilor:

***
Merg la casa de schimb valutar la Sora. Casele de schimb sunt un fel de „a girl’s best friends” in cazul meu. Si nu pentru ca as avea iubit in Spania la capsuni (nunu), ci pentru ca primesc niste bani strainezi de la ai mei uneori si e o placere sa vezi cum se imputineaza si tu nu ai platit chiria. Nu tu, eu:)).
Bun, si vad la casa de schimb un buletin pierdut, afisat acolo. O tipa din Reghin, fatza acceptabila, 22 de ani. Mi-ar putea fi copil, daca as fi un pic mai matura eu.
Ochii verzi, ochii verzi, niciodata sa nu-i crezi. Tipa avea ochii verzi, nu eu aberez. Zic, uite o fata care chiar arata de 22 de ani, nu ca hoaspele actuale care la 22 de ani arata mult, dar mult mai rau ca moi.
Ajung o saptamana mai tarziu la aceeasi casa de schimb. O fata astepta buletinul. Era chiar EA! Eaaaa. Ea avea o piele harshaita, forjata, cum ar spune prietenii mei tzarani ca mine. Solarizata, forjata, cazuta, multa, peste o carne la fel de multa si la fel de dizgratioasa. Fatza, ei bine… fatza:((… era trecuta prin doua razboaie mondiale, un razboi rece, unul exclusiv religios si unul de cartier.
Nu ma intelegeti gresit: nu sunt un om care are grija prea multa de fatza si de corpul lui. Fac dus, baie, uneori ma dau cu crema, uneori”aplic” rimel si gloss, la ocazii (:)) ) ruj, ma epilez si… cred ca aici se termina totul. Bine, imi tai unghiile si porcarii de genul. Nu sport, nu cosmetica, nu solar, nu peeling (bine, mama, o data:) cand m-ai aproape fortat).

Dar nu asta e point-ul. Bai, m-am timpit eu sau fetele arata lately mult mai batrane decat sunt? Lalai, obosite, etc samd. Ce dracu, ma? Am 28 de ani si cand mi se spune ca arat de 22 imi vine sa zic „Nu! Alea de 22 par de 48!”. Sa nu se inteleaga, dar vai, ca sunt lalaie si obosita si cazuta. Sunt fresh ca o floare de cais. Eu la varsta lor eram „flu fluuu flyyyy like a bird in the sky” atata de proaspata eram. Bottom line: nu stiu ce naiba mancatzi, ce betzi, ce fumatzi, ce fel de sex faceti, ce ganditi (scuze pentru jignire) dar daca tot va imbracati cu maieuri cu vedere larga si pantalonasi la buza bucilor, apai bagati un pic de senzualitate si freshness in voi!

***

De ce poarta chelnerii si mai ales chelneritzele ecuson cu prenumele lor pe el? in contextul actual de 2008, la fast fooduri sa zicem, vedeti vreo situatie in care o strigi pe nume pe… „Manuela” sa zicem, fara sa faci misto, fara sa fii muci de beat, fara sa vrei s-o agatzi? De ce i-ai zice pe nume? Daca ajungi client fidel oricum ii afli numele si e si mai fun daca ajungi sa discuti cu ea/el si asa il afli. Ecusonul creaza o intimitate falsa si fortata, ca un fel de viol al identitatii. In care „nu” a insemnat „da”, desigur ca da. Ma scuzati, e parerea mea.

***

Sa fim bine intelesi (nu, Gutza, nu e un plagiat:) ): nu sunt o feminista. Cei care ma cunosc pot sa depuna marturie ca, de fapt, sunt o misogina. Ma rog, asta cred ei. Si eu, de alfel, dar nu conteaza asa mult.
Insa nu pot sa nu ma revolt la cazuri individuale, precum cel in care o femeie merge sa manance sau sa bea o apa plata, o bere, un suc… sunteti pregatiti?… SINGURA. Da, cand o femeie merge singura e musai o problema. Daca femeia arata bine, problema e SI mai mare. Totul devine ilogic. Absurd. O absurditate a lui Ionesco pusa in scena in jegosenia unui local cu scaune de plastic arse.
„Cum pana mea, ma fratzica? Aia, ma, n-o vezi? Uita-te, bai boule, la ea. Buna rau! In ciuda p**ulii! Cum dracu o ajuns sa manance in Speed singura, la 12 noaptea? O lasat-o barbatu? Ii lesbiana oare?” Sau alte discursuri pe aceeasi idee.
Si (ca) sa dau un raspuns: nu, nu m-o lasat el, barbatu’. Ii acasa si citeste sau sta pe buda. Sau nu exista. Sau nu ma intere. Lesbiana nu sunt si nici nu am o problema de relationare. Cu femei sau cu barbati. Din contra. Dar sunt un om care uneori are chef sa manance singur in oras, cu ziarul lui, cu cafeaua lui, cu gindurile lui, cu hedonismul lui urban. Ce dracu, nu ati vazut „Sex and the City”?:)) Si cand ziceam ca e incultura crasa nu ma credea nimeni :(.

Singura mea intrebare, profunda, analitica si sintetica, primordiala si finala: De ce?

***

Cine e pregatit sa fie sincer cu el? Cine? Aud? Bun, deci tu.
Cand vine la tine un autodeclarat surdo-mut si iti lasa biletelu cu „da-mi 50 de bani sau 1 leu sau ceva de mancare” si il vezi imbracat ok si nehandicapat… nu te-ai gindit nici macar o data la urmatorul scenariu?:

arunci biletelul cumva pe jos. il scapi cica. el trece si nu il vede. il strigi cand e cu spatele: „heeei, ti-ai scapat ceva!”. oare sunt atat de antrenati incat sa nu reactioneze? oare sunt atat de antrenata sa fiu cinica?:))

UPDATE: Am fost medaliata. Aflati la comments de catre cine, ca „de ce” e clar:))

Iat-o pe superba:

Mi-au fost recunoscute meritele

Mi-au fost recunoscute meritele

Inconjurata de tigani, de miros si de zmeura

E clar ca perioadele importante sau macar semnificative din viata au un miros. Uneori e parfumul lui. Uneori e altceva, un miros-stare, nu stii sa-l explici, nu e nimic din lumea asta si ti-e mai degraba in pori decat in nari. Alteori sunt amandoua.

(Sau mirosul tau, de exemplu, ca eu acuma experimentez un parfum de/cu mosc care cred ca it’s not me, da’ lumea insista ca e minunat. Sunt altruista.)

Acum sunt amandoua. Si, fiindca e vara si, mai mult, e august, lucrul asta capata dimensiuni hiperhedoniste.

Si mirosul asta e backgroundul pentru tot ce se intampla. Uneori nu il constientizezi. De multe ori, insa, il vezi plutind pe strada, deasupra trotuarului jegos de pete de hamburger. Iti face, amical, semnul ala de „ai grija ca ti-e prea bine”. Stii ca se va termina, dar nu vrei sa te gandesti la asta.

E in mana arsa de soare, e in rochia rosie (organica, Lavi:) ), e in cafeaua decaf cu gheatza, e in masinaria ce masoara temperatura cafelei, e in ben harper, e in oglinda mare, e in 6 dimineata, e in berea racita/incalzita pe bucati mici mici de piele, e in telefonul dinamic de la amiaza, e in cuvintele pe care le simti exact ca pe niste boabe de zmeura.

In toate astea e mirosul. Si mai e si in astea mai concrete si aparent disparate de mai jos:

***
In statie la BRD. Rupta de oboseala, desigur, venind de pe niste strazi de pe care nu intentionam sa vin. Ma asez pe bancutza. Se pune langa mine un domn. Vine o tipa trecuta bine de prima tinerete (poate are varsta mea, naiba stie). O invit sa ste0a jos. Nu vrea. Mai vin vreo cinci. Ma inconjoara. Observ ca sunt de fapt niste domni tigani tare de treaba. Poc, prejudecatile si radarul: cum pana mea sunt asa curati? Vreau sa zic ca sosetele unuia, albe, bagate in ceva slapi gen Shanlian, erau i-ma-cu-la-te. Unghiile femeii – fara cusur. Tatuajul cu „Rostas” – nepretuit. Ulterior am fost atentionata ca probabil era o reclama politically correct la ceva chestii de igiena. Si eu, obosita fiind, nu am vazut camerele, microfoanele, toate alea. Posibil, posibil, jur ca e posibil.

***

Taximetristul care ma duce acasa (cred, nu mai stiu ce si cum zilele astea cu spatiul si timpul) zice: „Stiti ca toata nebunia de la Pearl Harbor a pornit de la un fax gresit? Sau ceva de genu'”… Hmm… Nu mai stiu daca zicea asta fiindca un coleg al lui fusese trimis la adresa gresita:)

***
Un tip care pare homeless sta in statie pe Memo. Sta jos. Pe geaca lui – purtata, desigur, la 30 de grade, scrie „Mediateca Norbert Detaeye, Brasov, 1991-2001”.

***
dezbatem puternic la Insomnia de ce musai musai Chuck Norris a devenit subiectul acelor minunate bancuri/facts. eu, care nu am vazut niciun film cu el, aflu ca e in topul topurilor. adica mananca un sobolan inchis intr-un borcan insurubat pe capul propriu. al lui Chuck adica. in momentul ala inteleg tot. pentru totdeauna.

***
o duba parcata. numar de Austria. inscriptia… „Chinese national skijumping team”. Skijumping! Chinese! National team! Numar de Austria! Si jur ca nu eram obosita.

***
mi s-au rupt sandalele cu nojitze! sa planga lumea, sa vina la inmormantare, sa aduca bocitoare, sa fie jele si sa spargem pahare. sandalele-fetish ale lui Grindean, pai se poate? am incercat sa le lipesc cu super glue cand eram pe holul redactiei, mi-am lipit degetele (si am si inghitit ceva lipici ulterior, da noa, n-am murit), am chemat taxi, descultza aflandu-ma. le-am aruncat pe holul modestei garsoniere, zicandu-mi ca e un semn. un semn ca imi era prea bine. mi s-a sugerat sa merg la un pantofar. dar nu stiu inca daca o relatie peticita poate merge cu adevarat mai departe.