E vremea

sa intelegi ca nu conteaza nici timpul, nici distanta.

doar viteza. paradoxal.

Viteza

cu care bate vantul azi, ca intr-o mini-apocalipsa urbana,

grabita si superficiala.

nici nu stii dinspre ce punct

spre ce punct

cardinal

fiindca oricum niciodata n-ai stiut sa citesti ca lumea in muschi.

si nimeni nu a avut timp

sa-ti ia cadou vreo busola

macar de Valentine’s day, cand oricum esti dezorientat.

si niciun antiradar

care sa-ti piuie in urechi

cand habar n-ai ca mergi prea repede.

Sa-ti spuna, cu voce de robot cretin:

“Ai grija

ca te-ndepartezi”.

ne-am plimbat prin Barcelona
ne-am plimbat de mana cand ea ne putea vedea
ne-am plimbat prin casa noastra, ca era prea meschina
ne-am plimbat decat inspre nicaieri.

ne-am promis decat lucruri de care nu ne-am tinut
ne-am promis altceva decat o sinceritate omorata cu gratie
ne-am promis ca o sa avem o casa, o curte, un catzel, dar nici nu
ne-am promis ca nu ne vom mai iubi. asa cum am facut.

eu niciodata nu

te-am oprit cand nu stiai care ti-e sufletul si care ti-e trupul
te-am oprit cand iti pierdeai echilibrul pe sarma nehotararii-trademarkul tau
te-am oprit in ziua in care i-ai spus ei “te iubesc”
te-am oprit dupa luni si luni si luni in care serveam lacrimi la micul dejun
te-am oprit sa ma iubesti asa cum faci o singura data in viata.

tu niciodata nu

m-ai mangaiat ca si cum as fi singurul aer pe care il respiri, si nu o femeie frumoasa
m-ai mangaiat dimineata, cand oricum nu ma sarutai
m-ai mangaiat sa-mi arunci naibii tristetea la gunoi
m-ai mangaiat cu vorbe, pentru ca ai crezut in ele doar cand ti-au folosit la pledoaria apararii.

tu niciodata nu

mi-ai zis hai sa avem ferestre cu cinci metri deasupra pamantului
mi-ai zis hai sa mergem la strand sau la o plimbare prin parc
mi-ai zis hai sa traim toata viata impreuna
mi-ai zis hai, hai fii mama copiilor mei
mi-ai zis hai, hai nu ma parasi niciodata. niciodata nu.

NOTA: Aceasta nu este o poezie, nu este un poem, nu este decat o insiruire saltareatza de cuvinte care arata o particica din ce continea pestele de sticla al viitorului, niciodata implinit.

Sentimentele negative “active” (ura, ciuda, frustrare) sunt date sau amplificate de pocinogul care a dus la despartire, cu alte cuvinte “porcu dracului/scroafa pamantului, care a facut asta si asta, cum a putut vai vai vai, si efectiv mi-a frant inima (si care sa nu mai iubeasca veci si care sa aiba 7 ani de ghinion si care etc samd)”. Asta-i una. O drama despre care o sa povestim intr-un text viitor.

Dar ce doare mai tare si mai tare si mai tare in toata povestea poate nu e asta. Poate, zic. E faptul ca, odata grozavia consumata, omul acela ti-a facut tzandari toata fericirea pe care ai proiectat-o in capul si sufletul tau. Fericire care doar cu, numai cu, exclusiv cu “porcul” poate exista (vom vedea, mai jos, ca la un moment dat nu iti va mai fi atata de clara unicitatea). Am discutat cu prietena mea Iza despre aceste lucruri esentiale pentru omenire si una dintre concluziile geniale si triste la care am ajuns este chiar asta: inima ti-e franjuri pentru ca s-a spart in mii de cioburi peshtele de sticla de pe televizor, care depozita toata fericirea posibila cu EL, perfectiunea soarelui si a luminii pana la sfarsitul vietii. Si, desigur, chiar si dupa . NOTA: de obicei aceasta fericire este una proiectata in capshor, pentru viitor, si adesea contrazisa de realitatea doar pe alocuri fericita pe care ati trait-o ani de zile stand impreuna la TV. Da sa nu negam, in acele “pe alocuri”, inima exploda printre coaste, nu alta.

Asta e prima etapa a durerii monstruoase: te uiti la proiectia fericirii, facuta zob pe covor, si nu o poti arunca la gunoi cu niciun chip. Poate o lipim. Poate dam c-un scotch. Hai ca poate o sudam. O reparam, o dregem. Facem cumva. Iti aduci aminte ca ai mai incercat asta, cand inca crivatzul despartirii nu shuiera pe la urechi. Sau nu il auzeai. Pe-atunci erau doar certuri casnice si din pestisor se desprindeau doar bucati. Mai mici, mai mari. Dar acum e, fara indoiala zob, bucatele mii si mii, aschii milioane care te-nteapa in talpi.

Apropo: in opera cinematografica de geniu “Viata pestilor”, ea si el se intalnesc dupa 10 ani. A fost o mare iubire candva, el a sfeclit-o rau de tot, nu s-au mai vazut. Insa intr-un mod bolnav si disfunctional, plenar si rotund, in suflet si in absentza, s-au iubit in toti anii astia. Ea s-a maritat si are copii. La un moment dat la intalnire, ea zice: “mi-a fost bine si linistit in toti acesti ani cu sotul meu. Dar nu pot sa zic ca nu m-am surprins adesea gandindu-ma la cum ar fi fost viata noastra impreuna. Noi plimbandu-ne pe o straduta pietruita dintr-un oras unde am mers in vacantza, noi cumparand fructe… Lucrurile simple”. Cum poti sa traiesti stiind ca ti-ai ratat unica sansa la fericire?

Aici e buba. Este ea unica? Vom sti vreodata? E mai bine sa ai sperantza, care se dovedeste adesea de o falsitate mizerabila, ca o sa ai o sansa la fericire la fel de mare, candva, cu altcineva? Daca este unica, atunci tot ce ai de facut e sa te impaci cu faptul ca niciodata, never ever ever nu o sa mai simti la intensitatea la care ai facut-o cu el (aici e vorba mai mult de iubire decat de fericire, desi se leaga. insa tema unicii iubiri o voi dezvolta in alt text). Sau, translatand, cu nime-n lume nu vei mai pashi, asa cum ai visat sa o faci cu el, pe fuckin stradutza pietruita din Provence sau din Formentera sau din Sardinia sau din Craiova. Pana sa ajungi la linistita impacare cu irepetabilitatea iubirii trecute si pana sa poti realmente cobori standardele spre “fericirea caldutza” vor trece insa, probabil, cativa ani buni.

Daca te incapatzanezi sa iti impui gandul ca se mai poate trai fericirea perfecta cu altcineva, atunci te afli, fratele meu, intr-o situatie cel putin la fel de nasoala. In primu’ si-n primu’ rand, tre scapat de peshtele tzandari de pe covor. Unde ascunzi tot ce ai visat sa faci, sa simti, sa dai, sa primesti, sa respiri cu iubitul tau disparut, astfel incat sa nu te mai bantuie acele vise niciodata? Unde, la ce teleshopping magic se vinde farashul perfect, aspiratorul perfect, mopul perfect care sa te scape de toate miliardele de aschii sarite din afurisitul de peshte? Ca-s peste tot, fratiuc, is peste tot. Se infiltreaza pervers in fiecare crapatura din parchet, in fiecare por din perete, in fiecare cuta a pielii tale. Si reapar, tzop!, in noptile sumbre cand nu stii daca visezi urit sau doar gandesti apocaliptic.

Si-apoi, daca iti asumi sa urci pe televizor un peshte cu altul, “mai trainic si mai frumos”, il faci la fel? Cu aceleasi culori? Cu aceleasi alaturari de nuantze? Din acelasi material? Sticla o sufli tot asa? Totul la fel, doar ca alaturi de alt om? Pai daca fericirea e in tine, daca ea se naste si se dezvolta in si prin tine etc samd… de ce sa nu se poata, nu? Asa ar zice manualele de self-help, motivation, de “how to get over the love of your life”… Te incearca un sentiment de “ce bullshit mai ii si asta”, nu-i asa?

S-a pus odata o intrebare simpla: “Te poti imagina (doar imagina, nici macar proiecta la modul realist) cu adevarat fericita cu un barbat, altul decat el? Cu oricine, Brad Pitt sau colegu de servici, baiatul de la pizza sau IT-stul din club, cine vrei tu”. Daca raspunsul dumneavoastra in acest moment este nu, ei bine, doamnelor si domnilor,… the fuckin’ fish still stays on the fuckin’ TV. Ori de cate ori veti fi aruncat la gunoi toate toate toate cioburile, dovezile crezute suficiente ale distrugerii lui.

Manuscrisul e o foaie galbena, cu doua poezii scrise la mai multe maini, dupa regulile unui joc. Povestea din spatele scenei: Acum ani buni, in Insomnia, mai multi oameni de la o masa am luat o foaie de hartie si am ales la intamplare o silaba. Am scris fiecare cate un vers care sa se termine cu acea silaba, apoi am indoit foaia, astfel incat urmatorul “mesean” sa nu vada versul anterior. Iata ce a iesit (NOTA. a se observa simbioza, instinctiva potrivire, empatia, telepatia, poeziopatia. Punctuatia, ortografia, toate sunt pastrate intocmai):

- IST

Cand oi fi mare m-oi face masinist
In dreapta un chitarist, in stanga, alt chitarist
Ingerul tau se crede azi karatist
sa se prelinga adanc pe sufletul meu basist
C-asa e el, pupincurist
Mi-o aparut un chist si-s trist.
Iar marea isi lasa in urma, pe mal, valul fantezist
Incerci o vrajeala cu sclipiri de-ametist
si o sa urli-n tine, ce naiba, esti corist?
La modul cel mai profesionist

- ESC

Ametesc!
Fetele astea multe povestesc
Defilez de 1 Mai muncitoresc
Cel mai bine pentru toti ar fi sa nu mai gandesc
Nici sufletul nu-i afara din tot ce-i trupesc
m-am hotarat, ma calugaresc.
De dragoste si de moarte ma feresc
De tine ma feresc
Ca de nu-i asa, jur, bolunzesc!
Te ignor uneori ca-ntr-un ritual evreiesc.

P.S. De ce oare sunt aceste poezioare un potential manuscris valoros? Oare? Oare?

Viața obligatorie

da, camera lungă și gri de spital
da, viața e obligatorie, doare
da, patul femeii și sângele ei mult prea pal
plecat să se plimbe la soare

iar tu acasă întrebându-te: cum o mai duce inima într-un poet sfârșit? dar scufița roșie când lupul îi mănâncă o dată la două zile o scufiță plină de globule roșii? și sângele ei eliberat adunând zmeură și fragi
de pe străzile fără urmă de zmeură și fragi

sângele ei la plimbare pe corso
bună dimineața, doamnă scufiță palidă
bună ziua, domnișoară scufiță lividă
bună seara, fetiță cu scufa vânătă
bună dimineața, bună ziua, bună seara
printre nămeți de globule albe
și lupii albi (de gheață?) și trăsura
în care trece viitorul, Marele
Stop Cardiac – o zi din două sângele
pe corso la plimbare, azi nu, mâine!

iar tu, bărbatul, acasă și cineva care întreabă prostește: câte sărbători poate răbda un om, câte duminici? oricâte! până vineri uriașa Duminică, eterna, sfânta Duminică să te ducă în bordeiul ei sub pământ

și sângele luând-o la plimbare
o, dumnezeule, cât sânge într-un om
mătasea roșie acoperă tarabele
din piață – păstârnace, verze, lobodă
trec profesorii speriați ștergându-și
de sânge ochelarii, iar pe stradă
copiii joacă fotbal înjurând
mingile moi și stacojii care se sparg
la fiecare lovitură mult prea lesne
globule roșii, da, globule roșii
un milion, o zăpăceală fragedă
de mingi spărgându-se, de ochelari, de verze
huo, arbitrule celest, ce joc e ăsta?

iar tu acasă încercând să-ți imaginezi degetele ei pe pieptul tău
mare: palma lividă, o moviliță de falange, o traistă de fluiere
pentru cel mai umil dintre îngeri, un mănunchi de lanterne,
mici becuri stingându-se lin, pe pieptul tău mâna ei ușoară, impalpabilă ca ochelarii unui orb.

sunt forme care vin și pleacă, forme
ele-se departe, cum nu le pricep?
ele trec unele într-altele ca sângele
care se-ntoarce leneș în artere
și ea nu vrea să știe, și ea ține
un cărăbuș în palma plină de emoție
și are ochi doar pentru el, doar pentru el -

e gingaș, ce să mai vorbim, e viu!

și tu acasă notând: viața unui om, adică lunga și nespus de luminoasa istorie a unui stop cardiac, iar eu ce sunt acum decât un caraghios bătrân – la douăzeci de ani cu totul altfel lucrurile, eram, dumnezeule, eram, victorie și strălucire, un caraghios tânăr!

și tu acasă o asculți povestindu-ți: am strigat nu mai aud și m-am trezit răzând și-l tot întrebam pe doctor ce i-a venit să-mi tragă cu pumnul în piept, nimic, mi-a spus, o mică oprire, și m-am auzit răzând și m-am uitat la medic care era foarte palid

și tu gândindu-te: cândva va fi să fie, peste un mileniu, se va trezi
din nou după o vreme întrebând ce-aveți cu mie și râzând, de
ce dai, doamne, și de ce ești atât de palid?

și această viziune a sângelui ei care aleargă pe străzi copilărindu-se
chiar așa, deși nu-ți vine să crezi, copilărindu-se e soare, e bine
vântul plimbă prin aer funigei
o fată smulge convențional petalele unui mac
mă iubește nu mă iubește
globule roșii, globule albe
două zăpezi care s-au îndrăgostit
și se topesc râzând una-ntr-alta
ce tumbe
ce gâlgâit de ape subțiri și ce tumbe!

și tu acasă, doborât de oboseală, plângi ca un bou cu lacrime cât boul, și boii uriași înaintează în turme lungi și străvezii spre abatorul copilăros și el care-l așteaptă, dar pentru dumnezeu dar jucându-vă ați nimerit cu toții-n paradisul copilăriei
- ce mai faci, copilărie?

uite, domnule, umblă pe străzi la cerșit de soare și râde
nu i-ar fi rușine
uite, domnule, crede-n fantomele primăverii
nu i-ar fi rușine
uite, domnule, spune că ea e de pe vremea dantelei veritabile
cum să reziste?
uite, domnule, se-ntinde-n șezlongul ultimei zăpezi
și dormitează fără pic de rușine

iar acasă, după ce te-ai convins că mare ispravă cu emoție impersonală n-o să faci, închizi ochii și-i strângi până ce vezi șaptezeci de sori roșii, șaptezeci de argonauți în căutarea lânii de aur, șaptezeci de caiere de lână pe cer, degeaba, tot nu poți scăpa de imaginea sângelui ei alergând pe străzi și copilărindu-se

a dat năvală pe șosele sângele
femeii, s-a spart piața de flori triumfătoare
și cerșetoru-ntinde mâna după bani
șovăitor cum ar întinde-o floare

tu, cel cu șapte capete, ce faci
prins între crini, distinse domn balaur?
a dat năvală pe șosele sângele
argonauților – pe cver, lâna de aur

iar tu acasă glumind: de frică, parc-aș purta în burtă un copil mort – și lumina ascensorului urmărită din cameră vine?
când vine? un înger bătrân șchioapătă pe scară, dar dacă e ea?
dar dacă se oprește curentul electric cum mai ajunge sus? dar
dacă a căzut în zăpadă trupul palid și îngust, o sanie îngropată sub nămeți, râsul ei, zurgălăii, banalii zurgălăi, magnificii,
și cineva care-i astupă cu zăpadă și-și vâră mâna în gura și-n
gâtul lor până la cot

și tu acasă șoptind: te iubesc, ușă de la intrare, masivă, vopsită în alb și maro, cu urmele colților unui dulău, ușă care te deschizi fără cheie, cu un romb în mijloc și cu un cristal în formă de romb
când se va auzi clanța înseamnă că ea s-a întors
ea a încercat alaltăieri un pas de dans
veselă
ea e de pe vremea dantelei veritabile
(am mai spus)
iar tu nu vei ceda isteriei
nu vei îngenunchea în fața ușii
te vei stăpâni
scriindu-i calm semnalmentele:
înălțime un metru nouăzeci
lățime un metru douăzeci și dinci
grosimea lemnului nouă centimetri
un bubuit
tot mai puternic
dă cineva în ea
dar de ce, dar cu ce?
sunt pietre, bulgări de zăpadă?
cine izbește în ușă
cu inimi?

e timpul, un mic rezumat liniștit -
o cameră lungă și gri de spital
și trupul femeii-ntr-un lent asfințit
și sângele ei ce se duce la bal

sau doar la plimbare pe corso – o oră, trei, șase
se face mai limpede și mai curat
și muzica rupe mănuși de mătase
și-i soare și-o nuntă și fii de-mpărat

se-ntoarce pe lângă copacii-nțelepți
el, sângele copilăros, încă pal
iar tu ce să faci? o aștepți, o aștepți
să vină – sau nu – de la bal

trec adesea cu vederea e-mini-teoriile mele. de multe ori nu le dau importanta pe care o merita. uneori nici nu observ cat de bine s-au conturat. cat sunt de simpatice, destepte si cum, uneori, frizeaza genialul, nu-i asa? de data asta am zis ca nu le ignor.

despre carti: il rugam pe Mihnea sa-mi imprumute cartea despre care scrisese, iar el ma ruga sa am grija de ea. moment in care presiunea aplicata apriori m-a facut sa renunt la a o imprumuta. astfel ca mi-o voi cumpara (am incercat aseara si asta a fost, de altfel, apogeul serii: gandul ca o voi rasfoi. ma rog, n-a fost sa fie deocamdata ).

si-am zis: ce face diferenta intre cartile pe care le imprumuti si le inapoiezi si cele pe care le cumperi? Hop, mai bine copiez de ieri, ca bine le-am crosetat semantic: “le iau cand le simt ca vor fi alea care vor fi recitite, redeschise, regandite. nu le iau musai pe alea pe care le simt doar bune, foarte bune, geniale ca scriitura. ca sunt multe asa, dar pe care nu am mai simtit nevoia sa pun mana a doua oara. sunt unele care imi dau senzatia aia ca tabloul lui dorian gray. stii? daca le-as redeschide mi-ar “redeschide” niste trairi, niste oglinzi, etc pe care le vreau inchise.
Mihnea: – pentru unele nu suntem copţi, pentru altele e prea târziu.
Dora: sincronizarea la cititul unei carti e esentiala. am pierdut multe asa. nu eram pregatita, nu erau ele pregatite…”

si de aici s-a ajuns, nu se stie exact cum si de ce, … la tristete. totusi, tristetea. e o stare mult-prea-hulita. asa cum e considerata adesea, tot pe nedrept, apanajul inteligentzei, al profunzimii. ca, daramite doamne , daca esti trist musai esti ganditor, iar cand razi, necesarmente esti superficial. o dihotomie de analizat cu alta ocazie . insa! sa revenim la tristetea condamnata.
ziceam ieri:
“dar stii diferenta intre tristete distructiva si constructiva? o stii. asa cum “nu mai plange” e asa o porcarie uneori. fiindca e ca si cum ai zice “nu transpira” cand ti-e cald si, in mod firesc si necesar, transpiri. tristete care elibereaza, clarifica.
Mihnea: nu tristeţea, plânsul eliberează
Dora: plans exterior, interior. e ok. mie nu mi-e teama de starile alea defel. stii de ce stare mi-e mult mai teama? starea aia aproape de manie. o constanta isterie mentala, hiperactivitate, zambete, bancuri etc. doar de groaza de a te opri. ca stii ca atunci cand te opresti te prabusesti.
Mihnea: dar rişti să intri acolo?
Dora: cand ma simt in starea de care ziceam, nu o las sa progreseze. ii caut cauza. ca de obicei e o buba care te face sa o acoperi cu hahaieli, cu hiperactivitate, etc. si daca o caut intr-un stadiu incipient e ok”.

si uite cum am descoperit (ma rog, stiam, dar nu constientizam), ca nu degeaba mania exista in dubletul deja celebru “maniaco-depresiv”. s-avem, s-aveti grija, prin urmare, ca echilibristica sa fie mai mult echilibru decat istica. pam-pam!

si de aici am trecut cu Mihnea la ce ma mai bucura. aici am ramas restanta cu enumerarea. ca incepusem sa-i spun:

“aaaah. muulteee. muzici. telemea dulce cu ceapa verde in timp ce citesc vreo revista pt femei. si multe alte minunatii mici de tot. o bucurie va mai fi cand in sfarsit o sa ma apuc sa fac sport regulat”.

derizoriu? trivial? la urma urmei, de cate ori in viata iti cumperi casa visata, curtea minunata, masina vietii, ma rog, ceva mare, esential si indelung dorit? la urma urmei de cate ori in viata te indragostesti de “the one”, de cate ori te casatoresti, iti botezi copilul, de cate ori e ziua ta cu super-mega-surprize, de cate ori mergi in calatorie prin lume, in Brazilia, Vanuatu sau Malaezia? de cate ori intalnesti un guru spiritual, de cate ori ai revelatii divine? nu de foarte multe.

asa ca statuez: micile minunatii nu sunt accesorii ale bucuriei generice. nu sunt acele “treaca de la mine, sa fie si-astea simptome adiacente ale fericirii, daca tot nu am acum altceva major in viata”. nu, nu, ele, micutele, sunt corpul ei, ale fericirii-totale-si-plenare. marile evenimente, asa cum le vede lumea asta, nu au cum sa se intample des. dar stiti de ce? ca ar deveni mici. si poate ca sunt si putintel periculoase. fiindca, nu-i asa? la o mare fericire, o mare drama. la o ceapa verde cu telemea… maxim un pic de mucegai. si uite cum ni se clarifica treaba cu echilibrul si echilibristica.

dar si despre asta, in curand, dragii mei. in curand cred ca revin incet, incet, ca prea am avut multi oameni care au intrat zilnic in ultimele sase luni, chiar daca n-au gasit nimic nou

cado:

(cele de mai sus sunt ultimele versuri ale lui Nichita Stanescu, dictate sotiei sale, Dora. Pentru copiii mai proaspeti, Nichita e “nespalatul” din cartea lui Marino. nu am pretentia de… nimic vizavi de Nichita apropo de ce scriu mai jos. doar ca versurile lui mi-au amintit de cateva lucruri. decat atata ).

***

Sunt zapezi care spun lucruri doar despre starea vremii.
Probabil cele mai rele, reci, seci zapezi din lume,
cele mai banale, mai proaste, mai inguste ninsori.
astea-s rare totusi.

Sunt si zapezi care iti reamintesc cat esti de penibil
si infricosat,
cum te plimbi cu mainile in buzunare,
cu manusile gaurite in locuri subtile
si fularul care sta intotdeauna stramb
de-ti aterizeaza cate-un fulg
fix intre gat si pulovar. intre tine si ceilalti.

Uneori, din an in Pasti,
sunt zapezi care te intristeaza.
Zapezile lui Dumnezeu.
Fiecare bucata de nea e un bulgare
din globul pamantesc care-ti apasa umerii.
victimizarea e o stare de spirit.
Casele-s gri rau de tot, n-ai bani, dar ai astenii,
in carciumi e plin de betivi ce-au fost candva matematicieni,
iar iubita cica nu te mai iubeste.

De Craciun zapezile-s asa cum trebuie sa fie,
te minti ca esti copil si zburzi
plin de artrite, tendinite si luxatii vechi
faci bulgari albi, cu miscari stangace.
nu mai arunci in nimeni nimic
cum faceai odata, cu bucuria sadica
asezonata cu un zambet si muci inghetati.
Acum stai ca prostu’, cu zapada topindu-se
in timp ce ti se dezgheata amintirile.

Dar,stii?, exista si o zapada
ce vine o data in viata:
ea iti ninge direct in inima.

In asteptarea zilei frumoase in care voi scrie… primiti cadoul meu, cu versuri cu tot:

Suddenly the night has grown colder.
The god of love preparing to depart.
Alexandra hoisted on his shoulder,
They slip between the sentries of the heart.

Upheld by the simplicities of pleasure,
They gain the light, they formlessly entwine;
And radiant beyond your widest measure
They fall among the voices and the wine.

It’s not a trick, your senses all deceiving,
A fitful dream, the morning will exhaust –
Say goodbye to Alexandra leaving.
Then say goodbye to Alexandra lost.

Even though she sleeps upon your satin;
Even though she wakes you with a kiss.
Do not say the moment was imagined;
Do not stoop to strategies like this.

As someone long prepared for this to happen,
Go firmly to the window. Drink it in.
Exquisite music. Alexandra laughing.
Your first commitments tangible again.

And you who had the honor of her evening,
And by that honor had your own restored –
Say goodbye to Alexandra leaving;
Alexandra leaving with her lord.

Even though she sleeps upon your satin;
Even though she wakes you with a kiss.
Do not say the moment was imagined;
Do not stoop to strategies like this.

As someone long prepared for the occasion;
In full command of every plan you wrecked –
Do not choose a coward’s explanation
that hides behind the cause and the effect.

And you who were bewildered by a meaning;
Whose code was broken, crucifix uncrossed –
Say goodbye to Alexandra leaving.
Then say goodbye to Alexandra lost.

Say goodbye to Alexandra leaving.
Then say goodbye to Alexandra lost.